Noi, românii, suntem uneori admonestați – în special de către occidentali – că ni-s prea veseli. Altfel spus, prea cheflii. Adică ispitiți mai mult de ciolhanuri și bairamuri decât de treburi serioase. Ne atrag ca magnetul petrecerile, agapele, tolănitul la iarbă verde cu familia,  ortacii sau ibovnica. Abia isprăvim o sindrofie, că ne și gândim la alt zaiafet. La un alt ospăț, banchet, distracție, la tot ce mângâie pântecul și bucură mintea.

            Or fi reale reproșurile străinilor, n-or fi, rămâne de văzut. În schimb, știu precis ce aș face dacă aș avea un blazon, de pildă. În centrul lui aș plasa o carafă cu vin și o frigăruie. Iar mai jos, deviza: „Decât tunuri și mortiere, mai bine grătar cu bere.” Sau: „Fără țoiul de rachiu, sufletul este pustiu.” Acuma, sincer, mă întreb și eu: ce e mai nimerit? Să fabrici prăștină, ori să croiești bombe? Să coci drojdia la cazan sau să îndeși praf de pușcă pe țeavă?

            Ca valahi alcătuim, într-adevăr, o stirpe mai luminoasă. Mai șugubeață. Ne place mai mult să gustăm latura stenică a vieții, partea ei frumoasă. Ne atrag cu precădere faptele bune, gesturile cuviincioase, pildele sănătoase, demne de urmat. Nu ne sare brusc pârțagul, din nimic, și nu pornim la snopeală orbește. Nu ripostăm pentru orice fleac și nu pândim dinadins motiv de gâlceavă. Avuția megieșilor ne lasă reci, căci n-am râvnit niciodată ce nu ne aparține. Ne mulțumim cu ce avem, fără să pretindem soarele și luna de pe cer. În schimb, ne macină un defect capital. O carență cumplită: suntem petrecăreți! Prea expansivi. Chiar dezmățați în veșnicile noastre praznice și sărbători, baluri și chermeze cât încap.

            Aproximativ așa ne văd alogenii cu lupa lor întoarsă. Acuma, ce să zic? Cam aspră ștampila, etichetarea la hurtă, dar îi înțeleg. Acolo, prin olaturile lor, ei nu se cherchelesc. De îmbătat – nici vorbă! Nu le permite educația să se abțiguie cot la cot cu vulgul. Cu plebea turmentată impudic și dedată orgiilor non-stop. Nu! Ei au principii, standarde beton, unde imoralitatea și depravarea n-au ce căuta. Mediul aseptic în care respiră îi ferește de contactul cu tot ce e decadent și primitiv, cu tot ce conține sporii letali ai uniformizării umilitoare.

            Dar noi, românii, nu ne lovim de asemenea încorsetări de nuanță „aristocratică”. Suntem o națiune solară, deschisă spre comunicare și viață, cu însușirile și cusururile noastre, cu izbânzile și eșecurile inerente. Tocmai de aceea și savurăm existența la turație maximă fără să ne tulbure catalogările unor frustrați infestați cu virușii sobrietății (mai mult ori mai puțin de paradă). Nu avem astfel de inhibiții și ne căutăm în continuare de petrecerile specifice, cu același interes și aplomb dintotdeauna. Dacă ne grizăm au ba, ne privește doar pe noi. Dacă ne afumăm criță – așijderea. E felul/modul nostru de a ne distra cât vrem și cum poftim, aici, la noi acasă. Și nu numai, căci, oriunde sunt compatrioți, va exista și antrenul necesar bazat pe mâncare și băutură. Și muzica aferentă, desigur, care completează firesc cadrul participativ.

            Românul, mai degrabă închină cu tine un pahar cu vin, decât să te înjure. Ori să te spârcuie. Fiindcă așa e firea lui. Mai pașnică, mai moale, aplecată cu osebire spre înțelepciune și bonomie, nu spre ciorovăială și dispreț. Lasă de la el, uneori prea mult, numai să nu supere/deranjeze pe alții. Pe cei care, de obicei, îi doare-n cot de blândețea și omenia sa și-i râd în nas, numindu-l și fraier pe deasupra.

            Epicurean sadea, când poftește să chefuiască, românul nu face economie. El știe că starea de bine e esența vieții și vrea să profite la maximum de efectele ei. Motiv pentru care nu va refuza niciodată clondirul cu razachie, cinzeaca de rachiu sau țapul cu bere. După cum nu va ignora nici mititeii, fleicile și copanele rumenite la jarul grătarelor, bașca tocăturile pestrițe și drese cu mirodenii.

            Natural că toate aceste ritualuri bahice și culinare se desfășoară sub semnul jovialității contagioase și al tradițiilor ancestrale, când strămoșii secau pe neclipite buțile cu rubiniu și înfulecau cu poftă strașnică ocale de fripturi. Ca să nu mai pomenesc de zaharicalele și turtele aromitoare, pe care, de asemenea, le mistuiau degrabă în focul măruntaielor răscolite de răzmerița simțurilor.

            Cred că de atunci am rămas branșați la seducția bairamurilor, festivalurilor gastronomice și, în general, la tot ce miroase a bucate și pileală. Și nu e normal? Ba bine că nu! Fiindcă socoteala e simplă. Omul sătul, e mult mai calm și concesiv decât semenul înfometat, care nu e dispus la compromisuri. Acesta amână ghiftuirea până la întruparea scopului propus, apoi înșfacă dintr-o ochire halca fragedă și mustuoasă, care i se cuvine incontestabil, ca un drept certificând „merite” excepționale.

            Arta culinară și arta războiului au mers mână-n mână, încă din zorii umanității, completându-se reciproc. Un banchet fastuos încununa, de regulă, strivirea potrivnicului, după cum o masă copioasă preceda asaltul împotriva adversarului. Tandemul acesta funcționează impecabil, fiind unul dintre elementele definitorii ale speciei umane aflate în necontenită căutare a concordiei universale.

            Că place ori nu, românul are o filosofie de viață axată pe conceptul milosârdiei salvatoare. Decât să facă ofrande cu gloanțe, mai degrabă jertfește cârnați. Ori pastramă, pește la proțap, fleici, mici sau frigărui. În plin fuleu nutriționist botează o bastârcă, trage un șpriț, zdrobește o vodcă… Altă treabă! Berea frapată îi irigă anatomia, translatându-l lin spre  starea de imponderabilitate indusă și de ulcelele cu zaibăr. Aici, perspectiva se modifică, în decor apărând și merindele ciobănești: caș, brânză, urdă, jintiță, coptură de miel, balmoș, mămăligă pripită… Iar ca udătură – o horincă de-ți lepezi dinții prin mărgelele ei!

            Asta-i place românului, „sus la munte, la izvor”, nu răfuielile și devastările în numele pretinsei „glorii” aducătoare de năpastă și moarte. Între petrecere și hăcuirea celuilalt, românul a ales prima variantă. De aia e și așa de volubil, fiindcă nu vrea să comită păcatul capital. Și atunci chefuiește: cu grătar, afumături, ceafă, costiță, cu aripioare, pulpe, murături, saramură și cu ce s-o mai găsi prin bătături și beciuri. Benchetuiește relaxat. Cu ison. Cu meșteșug. Cu tihnă și astâmpăr, încât rezultă un tablou reconfortant, întăritor, recreativ.

            Melos atractiv, săltăreț. Una-două, țuști la joc! O învârtită, brâuleț, tropotită – ceva scăpărător și strașnic în dinamică! Să sfârâie călcâiele precum vergelele grătarului lustruite cu osânză! Horă ageră, suplă. Strigături și chiote, pocnet din palme, trosniri din degete. („Hop, șade una, șade două, șade douăzeci și nouă…”). („Uhăi, bade, n-o lăsa,/Țucă tare uiaga!”). Ghiurghiuliul saltă în ulcele, pelinașul gâlgâie pe gât, turtele aromitoare adastă în tipsii dichisite… Ce-și poate dori omul mai mult?

            Distrându-se în felul acesta, românul nu supără pe nimeni, iar somnul nu-l vâră în spaime. Îi priește de minune, păstrându-i neștirbit avântul pentru noi victorii… gastronomice. Acolo unde, într-adevăr, e greu de biruit. Fiindcă așa e el. Mai bine dansator decât cotropitor,/Mai bine băutor decât lichidator!

            Așadar, pas la sindrofie, liber la festin… Praznice înaripate, sărbători în derulare, nesfârșite celebrări… Atmosferă festivă, climat pașnic, infinite deschideri întru tacla îmbelșugată și apetit pilduitor. Tuturor acestor încercări ale vieții, românul le face față cu statornicie și respect, ca o izbândă neechivocă și meritată din plin.

            Iar acuma, la finalul scripturii de față, mai pot croi un singur lucru. Să ridic pocalul și să-l golesc în cinstea semenilor mei, că doar și eu sunt valah și-mi plac nespus pacea și buna dispoziție. Încât, i-a mai toarnă-un păhărel,/să ne veselim nițel,/și mai dă un mititel/să-l înec în cotnărel, măi tată, măăii…!