Aud uneori pe câte cineva vorbind elogios despre dascălii care l-au cizelat. Începând cu primii ani de școală și până la terminarea facultății. Și e normal să fie așa, din moment ce aceștia l-au ajutat decisiv în devenirea sa integră – fapt pentru care formatorii merită întreaga recunoștință a fostului învățăcel. Dar ce ne facem cu cei ce n-au avut niciun mentor? Niciun îndrumător, preceptor, călăuzitor ș.a.m.d.? Pe ei, cine i-a sprijinit? Cine i-a consiliat, dirijat, sfătuit? Cine s-a ocupat de evoluția lor, pentru a-și însuși o minimă pregătire și a nu capota „glorios” în plasa ratării premature? Răspunsul? Nimeni! Ei n-au cui să-i mulțumească, pe cine să felicite. N-au fost în grațiile nimănui, ca niște proscriși osândiți din start la eșec, deși unii dintre ei nu erau lipsiți de inteligență și de dorința de-a se cultiva. Iar alții nutreau chiar aspirații înalte ținând de domeniile fascinante ale cunoașterii în care spiritul slaloma liber de dogme, constrângeri și prejudecăți.
Mai mult. Oamenii de factura aceasta, nu doar că n-au avut susținători, dar s-au educat singuri. Pe cât au putut și-au completat știința de carte, căci, în dânșii, pasiunea de-a învăța n-a apus niciodată. Dimpotrivă, ea s-a menținut mereu vie, până la ultima suflare, însă pe alte coordonate. Pe cele ale autodidacților respingând ab initio materiile dezagreabile și selectând numai disciplinele/programele concordante cu puterea lor de-a le pătrunde și asimila. Acești compatrioți au pierdut la capitolul „multilateralității”, dar au câștigat în cel al calificării unilaterale ajungând chiar la performanțe surprinzătoare în preocupările lor preferate. Iar aici mă refer, în primul rând, la cei cu vocație artistică.
Un mecanism psihologic încă insuficient decriptat, face ca anumiți congeneri să opteze pentru o altă cale de instrucție: cea în regim personalizat. Altfel spus – pe cont propriu. Fără materii percepute ca inaccesibile și, ca urmare, inutile, fără orare limitative ori specializări ultrasofisticate. La subiecții în cauză primează imaginația, fantezia, emoția, intuiția, și nu latura analitică regăsită copios în științele exacte, universul computerelor sau spațiul cibernetic.
Pornind de la aceast adevăr, unii elevi au abandonat pur și simplu școala oficială, asumându-și riscul eșecului socio-profesional „clasic”, dar păstrându-și vie ideea reușitei compensatorii în plan artistic. Și asta întrucât, la ei, imboldul creativ devansează puternic prin valoare și însemnătate orice altă parte a existenței. Nu aspectul material îi interesează, ci ozonul spiritual din corola plăsmuirilor cu rol tămăduitor. Al ficțiunii descătușante, salvatoare, oglindind dintotdeauna năzuința persoanei de-a substitui realitatea prozaică cu palierul superior al transfigurării estetice eliberatoare.
Stadiul ultim al unei asemenea opțiuni și atitudini îl constituie produsul finit al zbaterii lor: Cartea. Ea le validează alegerea, truda, efortul sisific de-a o întrupa ca dovadă supremă a creativității. A zborului necurmat spre mai bine, mai înalt, fiindcă, în fond, nu ei au ales Cartea, ci Cartea i-a ales pe ei. Împrejurare în care sunt obligați să nu dezamăgească muza harului ce i-a injectat ireductibil cu drogul misterios al artei. Sens în care travaliul conceptual se va înteți, viziunile se vor multiplica, forța redării va cunoaște la rându-i evoluții accentuate. Așa se naște, din „nimic”, un personaj singular, atipic și ciudat: Scriitorul. Însă nu unul de salon, la „apret”, ci unul salvat in extremis de mirajul „orizontului secund” pe care tocmai începuse să-l exploreze.
Așadar, nu mă refer la autorul avut și norocos, cu limuzină și tablouri, ci la opusul său. La cel ce, respingând instinctiv un sistem de învățământ inadecvat și abuziv, a fost silit să apuce drumul aspru al împlinirii în particular. Cu toate consecințele inerente: umilințe, marginalizare, boală, sărăcie… Și, adiacent, solitudinea. Recluziune prelungită, suferință recurentă, neîmpliniri derivând din statutul precar al celui profund nedreptățit pe grila evaluării sale corecte. A potențialului său real și nu al unor aprecieri în care comparația obiectivă n-a prevalat. Și nici nu putea exista, fiindcă, odinioară, domina autoritar altă metodă de predare didactică. Și care stipula imperativ că orice elev trebuie să exceleze la toate disciplinele. Nu conta că era bun sau foarte bun la celelalte materii. Dacă nu buchisea temeinic la una singură – gata, pica! Iar aici, cele mai multe victime se datorau unui „monstru” înfiorător: matematica. Domeniul iadului, al pierzaniei în chinurile adecvării la obiect, nu din rea-voință sau abateri juvenile, ci din imposibilitatea metabolizării calculelor și a definițiilor „apocaliptice” prin anvergura și dificultatea lor.
Și astfel, din pricina tiraniei cifrelor și a formulelor încâlcite, destui școlari și-au strâmbat destinul, iar unii și l-au frânt de tot. Au supraviețuiit cât de cât, în cadrul societar, doar cei mai rezistenți psihic și susținuți permanent și obsesiv de mirajul artei. Albie în care întrezăreau unica șansă de afirmare mizând exclusiv pe suportul himerei concretizate în paginile cărții. Fără ajutorul nimănui, fără proptă exterioară, doar ei, voința și fărâma de talent cu care i-a înzestrat natura. Din acest motiv, nici n-au avut nevoie de îndrumător. De cineva care să-i „strunjească”, să-i fasoneze, supervizându-le fiecare mișcare sau gând. S-au descurcat cum au putut, prin forțe proprii, uneori extrem de greu, dar n-au renunțat niciodată la bunul cel mai valoros: demnitatea. N-au cerșit aprecierea nimănui, nu s-au căciulit. Decât expunerea prin insistența obraznică, mai bine anonimatul sterilizant și protector. N-au tras de tiv criticii importanți, nu i-au agasat stăruind insolent asupra însușirilor lor „geniale”. S-au mulțumit mereu cu puțin, interesându-i mai mult efectul cathartic al scrisului și nu atât prezumptiva faimă literară.
Dincolo de toate zbaterile și dificultățile traseului ursit, există și un sentiment aparte. Chiar copleșitor prin calibru și impact. Invoc aici o trăire rarisimă, de excepție, o senzație răsplătind (și certificând) suma trudei depuse în contul vocației mistuitoare. Și care nu poate fi decât una: aceea de învingător. De inși sortiți inițial decăderii, dar care, finalmente, și-au biruit destinul nefast, reușind evitarea ratării complete. Este o victorie în primul rând asupra lor însăși, în care două elemente au avut rolul decisiv: voința puternică și credința neclintită în justețea cauzei asumate.
Acest tandem mobilizator i-a susținut întruna, fiind suportul esențial în elaborarea și concretizarea demersului uman și artistic. Datorită persistenței lor, conștiința valorii de sine s-a aflat mereu la cote înalte, nu în sensul înfumurării sterpe, gratuite, ci în cel al autoaprecierii obiective și temperate, nedepășind linia echilibrului și a bunului-simț.
E ușor să construiești când ai la îndemână totalitatea pieselor necesare. Dar i-a fă din „nimic” ceva! Zidește, proiectează, edifică din componente disparate și eterogene! Asamblează în schemă proprie, leagă și dezleagă, dizolvă și comprimă… Când izbutești o asemenea performanță, prin ghes individual, satisfacția e imensă! E incomparabilă, devansând ca intensitate și durată orice altă bucurie! Aceasta e recompensa supremă, trofeul maxim ce încununează strădania ta de atâta amar de vreme. Atunci, privind îndărăt fără „mânie”, realizezi că n-ai viețuit baș în van. Și că, în ciuda contrelor dure ale vieții, încasate încă din pruncie, ai străbătut onorabil un hățiș existențial în care, din nefericire, mulți au pierit într-un anonimat nemeritat, fiindcă n-au avut puterea ta de regenerare și nici scopul nobil al salvgardării prin artă.
Dascălii, mentorii, maeștrii sunt buni dacă ai șansa să-i întâlnești la timpul potrivit. Altminteri, nu mai ai nevoie de ei. Nu simți dorința să te prepare cineva. Să te îndrume, „sculpteze”, închege, „lamineze”, forjeze ori mai știu eu ce. Într-un cuvânt – să te formeze, urmând a le fi recunoscător toată viața și să le faci reverențe. Caragiale spunea, pe bună dreptate: „Acela este geniu care-i poate învăța pe alții ceea ce el n-a învățat de la nimeni.” Și tot el completa: „Am patru clase și am învățat la școala vieții unde nu se dau examene.”
Cât adevăr conține această afirmație! Ea condensează o experiență originară vastă, pe care marele dramaturg a ilustrat-o deplin. Și nu numai el, ci și alți reprezentanți de seamă din sectorul artei, care n-au avut trebuință de științele exacte pentru a se distinge în societate. În schimb, au avut nevoie de altceva: de har. Și cum talentul nu se predă la nicio școală, dar, totuși, îl ai, e limpede că te naști cu el. E acea capacitate de-a crea lucruri inaccesibile altora și pentru care, de regulă, artiștii achită un preț dureros.
Sinuos ca serpentina și oscilant ca norocul, destinul creatorului, în general, nu e de invidiat. Mai ales când abandonezi traseul instituțional al devenirii și, din frondă sau inadecvare la context, cârmești pe drumul aspru și nesigur al dezvoltării în regie proprie. Fără profesori, pedagogi, guru etc. Fără dirijori oficiali, povățuitori, sfetnici ș.a.m.d. Doar tu cu înzestrarea ta. Cu chemarea/vocația ta irepresibilă. Cu aptitudinea ta naturală ca pilon trainic al unor înfăptuiri spirituale așteptate. Și – mai ales! – cu credința neclintită, obsesivă chiar, în reușita demersului tău. Cu acea încrâncenare pozitivă, ziditoare, ca element central al mentalității de învingător reflectată neechivoc în caratele operei de artă. Singura care te validează ca om și artist, acordându-ți statutul meritat și dobândit cu trudă înzecită. De ce? Fiindcă așa a fost să fie. Orice altă explicație e inutilă, din moment ce te legitimezi prin fapta ta constructivă fie în plan material, fie în cel cultural. Și mai e un aspect capital. Fiecare carte publicată reprezintă tot atâtea diplome de care, în copilărie, ai fost privat în mod abuziv. Aceasta este, în fond, revanșa luată, în timp, față de mărginirea și obtuzitatea unor așa-ziși „formatori”. Persoane lipsite complet de tact pedagogic și repetente la capitolul „psihologie infantilă”, dar învestite cu puterea de-a frânge nemilos orizontul fragil și necopt al copilului. Al vlăstarului în devenire și care are atâta nevoie de sprijin și îndrumări competente, potrivit dotărilor și aspirațiilor sale legitime.
Precum vedem, școala nu e totul. Există genii fără studii și nătărăi cu doctorat. Primii au marcat istoria umanității cu lucrări emblematice; ceilalți, „titrații”, s-au ilustrat mai degrabă prin carierism și consum bugetar. Două extreme reflectând stiluri opuse de viață și de concepții filosofice. De aici și rezultatele diferite ale acțiunii lor având la obârșie motivații distincte și, evident, contradictorii.
Departe de mine ideea de a subestima rolul marcant al școlii, dar nici nu absolutizez importanța instrucției oficiale când e vorba de artiști. Și care, precum vedem, au o alchimie aparte a asimilării cunoștințelor, un mecanism ținând mai mult de structura particulară a personalității accentuate decât de normele rigide și obligatorii ale educației instituționalizate.
Când se vor impune pregnant aceste adevăruri, vor dispărea și gravele erori ale sistemelor de învățământ care tratează elevii otova, neținând cont de caracteristicile și predispozițiile lor native. O evaluare/selecție competentă și obiectivă i-ar îndrepta din start spre dezvoltarea firească – conform calităților proprii – evitându-se astfel atâtea eșecuri și suferințe, în fond, nemeritate. Dacă școlarului îi place să zidească, dă-i mistria; dacă observi că buchisește întins – oferă-i stiloul și șansa de-a crea. Nu-l sili să facă ce nu poate, plasându-l acolo unde nu va da niciodată randament și unde sentimentul neîmplinirii va sângera necurmat în subconștient.