A fost odată – nu demult – o țară minunată. Cu șesuri mănoase și munți falnici, codrii de basm și râuri sprintene doldora de pești. Străfundurile țărânei cuprindeau, de asemenea, bogății neasemuite prin număr și felurime, iar comorile ogoarelor întregeau în chip fericit avuția obștească. Oriunde priveai, în orice punct, zăreai măiastra lucrare a naturii îmbinată cu priceperea neștirbită a omului. Și care culegea necurmat roadele pământului, bucurându-se în tihnă de răsplata binemeritată a trudei sale. Însă nu doar grânele și dobitoacele erau la mare preț, ci și mașinăriile și uneltele croite în puzderia de forje și ateliere răspândite pe toată întinderea țării. Încât poporenii nu duceau lipsă de cele trebuincioase pentru a-și îndeplini menirea: aceea de a trebălui spornic întru bunăstarea proprie și a celorlalți semeni.
Numai că, într-o zi, s-a iscat o răzmeriță cumplită în norod, iar noii cârmuitori au schimbat din temelii regulile statornicite în răstimp. Astfel, au pornit a scoate la mezat zestrea statului, iar acolo unde nu s-au primit gologanii ceruți, au dat-o pe daiboji, ca s-o mântuie cât mai iute. Așa au prăpădit șirag de manufacturi semețe, dărâmând și lichidând anapoda, cu un singur țel: să stârpească definitiv orice urmă a vechii orânduiri, care, odinioară, a zidit peste măsură și surprinzător de variat.
După ce au isprăvit cu destrămarea fabricilor, noii dregători au tăbărât asupra pădurilor. Din socotelile lor reieșea că aveau prea mulți copaci, așa că i-au doborât cu nemiluita și i-au târguit degrabă cui s-a nimerit. Apoi, s-au gândit că nici cu zăcămintele subterane nu-i în regulă, din moment ce sunt atât de numeroase. Drept urmare, le-au mătrășit și pe ele, începând cu păcura, aurul și celelalte minerale pitite în măruntaiele gliei.
Au terminat și cu afacerea asta, dar nu s-au odihnit mai deloc. Milostivi, demnitarii au luat o altă hotărâre bărbătească. Văzând, în plimbările lor prelungite cu limuzina, „ocean” de câmpuri pârlog, ce și-au zis? „I-a să le cadorisim și pe ele veneticilor, că ne îneacă mărăcinii! Măcar așa scăpăm de arat și semănat”.
Faină chibzuială, nimic de spus! În urma ei, jumătate din terenul roditor al țării a trecut în stăpânire străină! Și credeți cumva că proaspeții moșieri au nimicit de îndată buruienile vătămătoare? Pălămida și costreiul? În cele mai rentabile loturi – nu! De ce? Fiindcă parcelele au fost cumpărate în scop speculativ, pentru a fi (re)vândute ulterior cu sume întreite. Simplu, curat și eficace!
Bifând încă o înfăptuire strașnică, aleșii nației au cugetat că n-ar strica să-și îngrașe palmaresul. Să-i adauge alte izbânzi, completând benefic mărețele realizări anterioare. Aici, chestiunea s-a complicat nițel, întrucât au apărut două opinii. Unii au propus privatizarea norilor, ca soluție de izgonire definitivă a secetei. Alții au recomandat transferul alfabetului în custodie privată sub patronaj extern. În final, ambele intenții au fost dezbătute și aprobate în regim de urgență, după care parlamentarii au parafat cu rubiniu și pastramă- la hanul „Plai cu dor”- succesul reformei.
Zaiafetul a ținut până-n zori, fiind sporit de sentimentul datoriei onorate. Și cum să nu fie așa, dacă organismele internaționale au numai aprecieri pozitive la adresa lor? Îi laudă în presă, la televizor, pe internet… Și nu doar că-i prețuiesc nestins, dar îi dau și ca exemplu despre cum se montează o reformă țeapănă devansând convenționalul și propulsând în prim plan valoarea ideilor originale. Motive suficiente pentru ca ocârmuirea să jubileze și să continue cu același sârg și inteligență ritmul schimbărilor sănătoase. Al reformei, în fond, căci ea validează existența în datele ei esențiale: apartenență, patriotism, interes național.
La nicio săptămână de la acea sindrofie triumfală, o știre i-a însuflețit și mai abitir pe guvernanți. Aflați în ședința comună a celor două Camere, au receptat, în sfârșit, vestea mult așteptată. Primele convoaie cu gunoi au trecut frontierele țării. Roiau de pretutindeni, care cu tirurile, cu vaporul, ori cu avioanele. Sosirea lor a provocat un val de entuziasm paroxistic din partea demnitarilor, care au apreciat evenimentul ca epocal. Argumentul lor? De-acum încolo, patria va avea o vizibilitate infinit mai bună, dacă până și din tundra arctică vor primi bălegar! Ca să nu mai vorbim de alte continente, arhipelaguri, zone intens industrializate colcăind de civilizație și dragoste nețărmurită față de natură. Și, implicit, față de calitatea aerului pe care locuitorii statelor dezvoltate il inhalează cu nesaț în fiece clipă. Din acest motiv, la ei, afecțiunile respiratorii sunt rare, întrucât puritatea atmosferei barează eficient răspândirea bolilor infecțioase.
Cu cât se perinda vremea, cu atât cantitatea de gunoi creștea. Zi și noapte, din toate azimuturile, deșeurile se revărsau asupra teritoriului, ca o ploaie torențială. Treptat, văile se astupară, codrii nu se mai zăreau, șesurile gemeau și ele sub duna otrăvită a mizeriilor… Un iz de sulf și de pucioasă răzbea din fermentarea trândavă a mâzgii descărcate din toate cotloanele planetei. Copacii se chirciră, ierburile se ofiliră, păsările și animalele piereau accelerat din pricina toxinelor îngurgitate…
În scurt timp, țara s-a transformat într-un depozit colosal de sortare, reciclare și ardere a deșeurilor. Populația renunța masiv la vechile meserii și profesiuni, recalificandu-se rapid într-o singură (și captivantă) îndeletnicire: cea de gunoier. Și care, conform sondajelor, procura mari satisfacții optanților ce nu mai pridideau scormonind non-stop în movile de plastic, table, cauciuc, moloz și alte resturi atractive.
Treaba decurgea strună, iar felicitările partenerilor externi nu mai conteneau. Cu toții își exprimau admirația pentru reușita reformei și urau poporului viață lungă în sănătate și pace. Ba, îl și asigurau de sprijinul lor necondiționat și, ca urmare, expediau și mai multe garnituri cu gunoaie. Ce altă dovadă de stimă mai există? De prețuire profundă și spirit altruist insuflat de parada impresionantă a containerelor burdușite cu crema zoaielor universale? A slinului global?
Această colaborare fructuoasă și onestă a durat o perioadă întinsă, spre avantajul reciproc al copărtașilor. Unii scăpau de infectare, alții – de grija zilei de mâine. Profiturile erau dolofane, căci taxele sporiseră în răstimp și se revărsau generos în buzunare prestabilite.
… Și a sosit și ziua aceea fatidică, de joi, când, vrând să intre în Parlament, demnitarii n-au mai putut. Dospit peste noapte, un zid enorm de gunoi le bara accesul. Era compozit și greu de străpuns, răspândind un miros insuportabil – ceva ca între un jet de dihor excitat și un rahat de bou ghiftuit. Indignați, aleșii au sunat la 112, dar și serviciile de salvare erau în aceeași postură: blocate cu moloz. Instituțiile vitale ale statului – tencuite și ele cu rămășițe industriale, plus miesmele pestilențiale ce pluteau stratiform prin atmosfera rarefiată.
Inițial șocat, starostele dregătorilor a declarat că demisionează, apoi, energic, a revenit asupra deciziei. Și-a reamintit, brusc, că, astăzi, urmează să voteze dublarea indeminzațiilor parlamentarilor, iar o dezertare de la o asemenea îndatorire era de neconceput. Astfel că se vor mai sacrifica și de data asta, cum, de altfel, mai făcuseră de atâtea ori în trecut când și-au rotunjit veniturile substanțial.
Nereușind pătrunderea în sala de ședință, au organizat o întrunire ad-hoc și au supus problema la vot. Care a fost unanim, însă ce folos? Pe când se îmbrățișau și se pupau frățește, peretele uriaș de gunoi a cedat și i-a îngropat de-a valma. „Al naibii ghinion!” – a mai apucat să strige unul din șefii Parlamentului. „Tocmai acu’ ne-a pocnit beleaua, când mai aveam un pas până la reforma totală!”
P.S. Orice analogie cu situația deșeurilor din România este accidentală și, evident, tendențioasă.