Dacă tot vorbim despre generațiile de sacrificiu, ce părere aveți de contingentul anului 1895, de pildă? A fost sau nu un leat al jertfei asumate? Al amplelor tulburări politice, economice și sociale? Al maximei bulversări pe toate planurile și direcțiile?
Promoția celor născuți în 1895 apare ca una dintre cele mai zdruncinate din istoria noastră. De ce? Fiindcă oamenii aceștia au traversat, în lanț, câteva episoade cruciale: Primul Război Mondial, Unirea de la Alba Iulia, al Doilea Război Mondial, Dictatul de la Viena, raptul Basarabiei și al Bucovinei de nord, ocupația sovietică,instaurarea stalinismului, naționalizarea, colectivizarea, industrializarea socialistă ș.a.m.d. Iar unii, puțini, e drept, au ”prins” și Revoluția din decembrie ’89!
Pe lângă suferințele iscate de om, subiecții în cauză au răbdat și calvarul indus de iureșul molimelor, foamete, vitregia naturii. De tot soiul de neajunsuri și năpaste, spaime și provocări. Încât, la un moment dat, existența luase aspectul unei nenorociri perpetue, incurabile, cu iz de apocalipsă. Nu se găta bine un necaz, că răsărea altă belea! Un nou eșec sau ghinion, pacoste ori dezastru! Pretutindeni – mizerie, sărăcie, imagini dezolante și calamități cât încape!
Asta da generație de sacrificiu, nu credeți? Mai trebuia ceva în plus, ca tabloul să fie și mai complet? Adică mai sugestiv în sens emoțional, cu impact accentuat asupra semenilor și așa zăpăciți de uraganul evenimentelor năpustite asupra lor din răsputeri și din toate azimuturile?
Forța de îndurare/regenerare a acestui leat depășește înțelegerea din partea unor contemporani racordați zdravăn paradigmelor modernității. A celor ce și-au făcut din confort și bunăstare un fetiș, dezinteresându-se de orice altceva. Ideal național, sentiment identitar, orgoliul apartenenței – ce sunt astea? Au cumva gust picant, te răcoresc la rânză, trepidezi de plăcere când bagi bolidul în viteza a VI-a? Haida-de! Nu simți nimic în măruntaie, sângele nu fierbe, plictisul te îneacă… Așa că mai degrabă scăpăm de fleacuri gen ”neam și țară” și ne concentrăm pe chestiuni mai serioase. Cum ar fi, de exemplu… Dar chiar are importanță ilustrarea concretă? Are, din moment ce generația actuală coace ”proiecte” infinit mai ambițioase și mai mărețe decât cea anterioară. Și care mai era angrenată și în sumedenie de dispute și confruntări pe mize ”inferioare”: patrie, libertate, pământ.
Asta cu țărâna, baș că e tare! Auzi, să te bați pentru niscai glod, ca odinioară, în loc să-l dai de bunăvoie oricui poftește. Năravul, evident, ține de tarele trecutului vetust și acaparator, și, în lumina noilor reguli comunitare, musai să ne dezbărăm repejor de ele. Doar așa vom arăta lumii gradul rarisim de instruire și dârzenie în lepădarea conștiinței etnice și cât de mult râvnim la îmbrățișarea normelor străine. Frumos, continuu, din toată inima.
Acuma, să nu zică cineva că, prin atitudinea afișată, iar suntem în defazaj. În vreme ce alte țări devin tot mai restrictive și posesive, la noi fenomenul e invers. Ne desfoim cu și mai strașnică vigoare, oferind necurmat daruri cu ghiotura. E suficient să ”strănute” un mahăr alogen, că i-am și satisfăcut bâzdâcul! Ba, pe deasupra, îi mai livrăm și ce n-a cerut, încât starostele extern e încântat și gata să jure că așa fraieri simpatici (pardon, gentlemeni stilați) n-a mai întâlnit. Motiv suficient ca să transmită vestea congenerilor săi, onorându-ne cu o reclamă ce reflectă deplin caracterul unic al unora dintre dregători. Acela de inși sfioși, angelici, subtili iubitori de cultură bălțată și infatigabili străjeri ai avuției naționale, fiind apți a se jertfi oricând în numele sacramentalei prosperități glorificată non-stop de propaganda globalizării accelerate.
Apropo de sacrificiu. Generația anilor 1950, bunăoară, a fost ferită de marile spasme ale istoriei, exceptând instalarea comunismului, cu urmările sale știute: colectivizarea forțată, represiuni, deportări, abuzuri etc. Dar, spre deosebire de înaintași, n-a avut parte de război. De sfârtecări teritoriale sau de vaste răzmerițe populare gen răscoala din 1907. N-a existat acel apetit belicos atât de pronunțat al debutului de secol XX, când mai toate națiile, clocotind de frustrări, aveau ceva de împărțit și se pregăteau de ”bubuială”. Din acest punct de vedere, contingentul ’50 a fost incomparabil mai liniștit, fără teamă privind dăinuirea lui în continuare pe calapoade acceptabile. Provocările nu au lipsit nici ele, desigur, preponderența lor fiind însă de factură ”civilă”: natura dezlănțuită (secetă, inundații, cutremure), unele boli infecțioase, subnutriție, pauperizare, analfabetism etc. Au persistat destule fenomene negative, însă nu război. Nu distrugeri pe scară largă, nimiciri în masă, prăpăd generalizat. Nu seisme comunitare majore, rășluiri de frontieră, masacre cu sute și mii de victime.
Cu aceste date la îndemână, putem vorbi de o generație mai norocoasă? Numai dacă ne gândim că ea n-a străbătut infernul celor două conflagrații mondiale, răspunsul se dezvăluie precis. Da, a fost cruțată de atrocitățile inerente coliziunilor armate și a viețuit în condiții de pace și stabilitate, exceptând omniprezenta presiune ideologică și consecințele ei nefaste. Dincolo de asta, însă, nu s-au produs evenimente ”cataclismice” care să marcheze constant și tragic destinul compatrioților. De bine, de rău, au trăit (și supraviețuit) în limitele epocii, fiind scutiți măcar de ravagiile războaielor și, adiacent lor, de inevitabilele convulsii sociale generate de starea de beligeranță.
Pacea dobândită în răstimp a îngăduit populației să-și așeze viața pe un traiect cât de cât normal, iar spectrul unei eventuale ciocniri militare s-a estompat tot mai mult, până la dispariție. Încât perioada ulterioară de calm, de răgaz ziditor, s-a conturat ca un fapt firesc, de la sine înțeles. Ca un drept câștigat pentru totdeauna și care nu putea fi șters de nimeni și de nimic. Insurecțiile sângeroase, tulburările obștești, războaiele pustiitoare – toate au rămas undeva în ceața trecutului, regăsindu-se doar în paginile manualelor de istorie. Astfel că, la nivelul coabitării, plutea un fel de împăcare generală, un stil de armonie rezultată tocmai din absența amenințărilor majore la adresa securității naționale.
Toată această atmosferă pașnică, în timp, a cauzat mutații semnificative în conștiința individuală și colectivă. Sens în care un prezumtiv conflict interstatal era de neconceput, el putând avea loc doar în plan pur speculativ și nicidecum în realitate. De aici și o anumită moliciune combatantă, care, coroborată cu sporirea confortului cotidian și a abrogării stagiului militar obligatoriu, a debușat, treptat, într-un fenomen simptomatic și preocupant: acela al relativizării reperelor identitare fundamentale. Încât, ca iubitor de istorie, mă întreb: noi, generația postbelică, ne-am putea ridica la înălțimea seriei anilor 1895, în caz de izbucnire a unei conflagrații? Am face față durității frontului, precum au demonstrat ostașii români ai Primului Război Mondial? Mai mult: am fi animați de același spirit puternic al unității de neam și în contul căreia am fi dispuși la sacrificiul suprem?
Deși între generațiile enumerate există diferențe majore (economice, sociale, culturale etc), trag nădejdea că la nivelul sentimentului apartenenței lucrurile nu s-au schimbat grăitor. Și că, în situații de cumpănă, ne vom reuni cu toții pe același tipar al apărării vetrei comune, indiferent de forța/ renumele agresorului sau de toropeala bunăstării invocată mereu ca scop și izbândă supremă a vieții.