Am „prins” la radio, de curând, o știre interesantă. Ea se referea la un clasament al orașelor cu cei mai versați și numeroși hoți de buzunare din lume. Acuma, sincer, după câtă propagandă negativă ni s-a făcut, m-aș fi așteptat ca pe listă să figureze și Bucureștiul nostru. Sau măcar o altă așezare mai acătării de pe cuprinsul patriei. Dar… surpriză! Niciun târg românesc nu e inclus în graficul respectiv! În schimb, apar nume de capitale mărețe și semețe, cu trecut glorios și prezent fabulos.
Potrivit crainicului radio, ierarhia metropolelor cu cei mai strașnici ciorditori din chimire arată astfel: Barcelona, Roma, Florența, Praga, Paris, Madrid, Buenos Aires, Hanoi și câte or mai fi. (Mă mir că lipsesc Londra și New-York-ul. Mai alea Londra – burgul legendar al celebrilor pickpocket <<hoți de buzunare>>, care, pe vremea lui Dickens și a lui Thackeray, mișunau ca furnicile pe macadamurile city-ului tentacular. Majoritatea erau minori proveniți din familii paupere și destrămate, minate de alcoolism și de promiscuități zugrăvite cu realism critic de pana unor scriitori faimoși. Romane ca „Oliwer Twist”, „David Copperfield” sau „Bâlciul deșertăciunilor” stau mărturie în acest sens, fiind imagini emblematice ale epocii evidențiate prin abuz sistematic și exploatare cruntă).
Auzind că nu suntem fixați în „insectarul” cu cei mai țapeni manglitori, am răsuflat ușurat. Ne-au luat-o alții înainte – cetățeni ai unor state dezvoltate material și, îndeosebi, cultural. De bună seamă că numai de aici, de la cultură li se trage și imboldul de a sonda metodic portofelele turiștilor pe care-i întâmpină mereu cu zâmbetul pe buze și privirea arzătoare. Poșete, valize, borsete, interioarele limuzinelor – nimic nu scapă vigilenței lor ospitaliere. Scanează tot, cu maximum de atenție și de acuratețe, în limitele deplinei politeți. Nici nu se putea altminteri, căci formația lor umanistă – consecință a bunăstării generale – îi împiedică să adopte atitudini și maniere suburbane. De aici și finețea intervențiilor, plasamentul optim, extragerile subtile… Totul se execută silențios, civilizat, încât nici nu simți când ai fost ușurat de „accesorii”.
Asta da măiestrie! Rar dă careva cu parul sau te răcește cu șișul. Așa se întâmpla odinioară, când lotrii bântuiau pe față și te lăsau lat în colbul uliței. Astăzi, însă, lumea a evoluat, iar metodele de deposedare țin și ele pasul cu modernitatea. Încât sintagma „hoți de buzunare” nu mai reflectă realitatea, ci o minimalizează. Fiindcă nu se mai fură doar din jeb – ca în etapa romantică a pungașilor – ci de peste tot. Astfel că a apărut (și proliferează) o autentică știință a subtilizării, o artă a șterpelirii rapide și curate oriunde și oricand.
Trebuie să recunoaștem un adevăr. Una e să te jecmănească un troglodit, ins mizerabil, și alta e să te jefuiască un șuț stilat, cu aer nobil și surâs fermecător. Faconda șlefuită și gestica aferentă atestă indubitabil aluatul singular din care e plămădit respectivul. Tocmai de aceea, să fii țepuit de un asemenea exemplar rasat, parcă nici nu ți-ar părea atât de rău. La urma urmei, există și escroci simpatici, nu? Câți borfași amuzanți n-au făcut carieră datorită șarmului lor irezistibil? Amabili, te însoțesc în rol de ghizi până la primul obiectiv turistic, apoi dispar subit, ușurându-te de bagaj, podoabe și alte garnituri utile. Oameni săritori și generoși, cum, de altfel, găsim pe orice meridian al planetei.
Însă, nu doar că nu apărem pe tabelul manglitorilor dibaci, dar mai comitem și unele gesturi surprinzătoare. Cum ar fi, de pildă, acela de-a da o mână de ajutor unei țări aflate la ananghie. Mă refer la Grecia, care a păgubit enorm din cauza incendiilor pustiitoare. Decizia de a-i sprijini, luată de autoritățile române, merită salutată. Așa se dovedește solidaritatea și prietenia față de un popor greu încercat de vitregiile naturii. Cu atât mai mult, cu cât e vorba de străvechea Elada – matrice a civilizației umane și locul în care mulți conaționali își petrec concediile și vacanțele.
Modul în care au acționat cei peste l00 de pompieri valahi a atras prețuirea localnicilor și aprecieri elogioase în paginile ziarelor elene, care au remarcat, la unison, buna organizare, disciplina și profesionalismul probat în bătălia cu flăcările. Încă o dată, românii au arătat că vibrează la necazurile altora și le sar în apărare. Acest spirit de coeziune la strâmtoare nu ne-a părăsit niciodată, el constituind, de fapt, o caracteristică a psihologiei noastre colective. În caz de nevoie, comuniunea, atașamentul și unitatea vin de la sine, alcătuind acel liant indestructibil al ralierii generale la soluționarea/eliminarea unei probleme stringente.
Am simțit nevoia de a consemna cele două episoade în contextul în care abordările pozitive la adresa României, reflectate în presa străină, nu abundă în superlative. Ba, multe sunt tendențioase sau chiar răuvoitoare, insistând cu precădere asupra unor aspecte reprobabile, e drept, dar nu definitorii pentru ansamblul societății. Punctual, putem găsi nod în papură oricui, căci nimeni nu e neprihănit și nici nu posedă monopolul adevărului.
Tocmai de aceea veștile faste au menirea de a contrabalansa iureșul informațiilor negative, ce „curg” în șuvoi neîntrerupt și pe toate canalele, diabolizând mereu pe unii și proslăvind excesiv pe ceilalți. Dar și aici, ca în orice boală, recurența maladiei procură și anticorpii necesari unei imunizări solide. Încât străvechiul proverb românesc „Câinii latră, caravana trece” își păstrează deplina actualitate. Una dospită din datele concreteții zilnice și servită ca „meniu” indispensabil al vieții.