Alexandru Drăghici a tipărit la Editura Prier, Drobeta-Turnu Severin, în anul 2012, placheta de stihuri intitulată VALEA BUNĂ. De semnalat ținuta grafică elegantă, ca și ilustrațiile remarcabile croite de Constantin Plăvițiu.
Din cele 44 de poeme ale volumului, 23 sunt cu rimă alternantă (încrucișată). De unde și predilecția spre o astfel de formulă apăsat tradițională. Mai întîlnim și alte versuri cu ușoare primeniri prozodice, care ”sparg” întrucâtva șablonul dominant al celorlalte poezii. Peste toate, însă, se întinde ca o boltă tutelară influența unor poeți clasici și în special cea eminesciană: ”De-aș mai aprinde pe miriști târzii/focuri spre toamna suferindă/ferestre lungi ar curge peste nopți/și dimineți ar răsări din tindă/S-ar pitula în grinzi păianjeni leneși/năvodul orelor ar fi mai blând/iar cerbii înserării-ar da să vină/cu luna între coarne înnoptând” (De-aș mai aprinde).
Autorul nu pare deranjat de analogia manifestă cu precursorii și, în consecință, merge mai departe cu același imbold protocolar oglindind, în fond, aderența la valorile iluștrilor înaintași: ”Și clipa care arde/precum un gest adică/iar umbra ce se pierde/căzând se tot ridică/Și seara ce mă ține/un dor îmi pare greu/e liniștea ce trece/acum prin gândul meu./Și toamna cea subțire/căzând îmi pare sora/în secunda prăbușire/prin care trece ora” (Poem feudal).
Una peste alta, Alexandru Drăghici este un bard nesofisticat. Adică neatins de ispita modelor și curentelor ce ”curbează” de plăcere cvasitotalitatea servanților muzei Euterpe. El rămâne fidel propriei viziuni constructive, cultivând o lirică relativ simplă, senină și calmă. Și care e focalizată pe câteva repere definitorii: atașament filial, cultul baștinei, edenul copilăriei, simbolurile credinței. Toate învăluite în haloul nostalgiei, al imensului regret că nimic nu durează veșnic și că, mai devreme ori mai târziu, survine inevitabila ”rupere”. Despărțirea/separarea și transmutația în altă sferă intuită, dar (încă) inaccesibilă prin simțuri. De aici și nota elegiacă a întregului op, în care tristețea expandează multiform, sporind sentimentul zădărniciei: ”Muntele, lacul, văile, noi,/cu iarba verde și fân ruginiu/fie că-i luni, chiar dacă-i joi/soarele curge pe stânci smeriu/Muntele, lacul, văile, noi,/cu iarba verde și fân ruginiu/ori într-o luni, sau poate-ntr-o joi/eu printre ele n-am să mai fiu” (Poem naiv la Macronia).
Același preaplin sufletesc îl regăsim și în poezia Aprilie: ”Cămașa primăverii pe frânghie/miroas-a tămâioară și salcâm/nechează nărăvașe o câmpie/în răni cu lungi miresme de chilim./Se scutură tristeți de prin odăi/îmi văd părinții tineri amândoi/când aripi verzi încearcă bunăoară/în carnea mea-i târziu să mai răsară.”
Există la autor un gen de candoare de nuanță reziduală, deși, bănuiesc, a depășit deja etapa ”hormonală” a inspirației. La o anumită vârstă, accentul creator nu mai cade (atât) pe avântul spontan, pe acea des-invocată ”țâșnire” miraculoasă a harului stihuitor, ci pe asamblări laborioase și cizelări în care facultățile cugetului supervizează gradul/nivelul randamentului prezent și ulterior. De unde rezultă imagini poetice nu neapărat inedite, spectaculoase, dar transfigurate la altitudini estetice superioare.
Emblematic pentru Alexandru Drăghici este gândul pozitiv – acea stare particulară de spirit ce înnobilează ființa, dezvăluind noi fațete și tâlcuri ale vieții. Cu alte cuvinte, zgândărindu-i conștiința. Căci, spunea Tudor Vianu, ”arta este creație în bucurie. Când orice muritor va dobândi conștiința unui artist, fața lumii se va schimba”.
Și în cea de-a doua plachetă, denumită ACASĂ, ivită la Editura Tipo Radical, Drobeta-Turnu Severin (2015), cu ilustrații de Doru Vâlceanu, întâlnim, în general, aceleași elemente componistice calate pe rostirea tradițională. Un neostoit elan ziditor configurează buchetul sentimentelor alese față de tot ce înseamnă cunoaștere și dăinuire. Dar și a aspectelor ei negative, de la tirania temporală la inexorabilul crepuscul: ”De multe ori/din temnița/trupului ăsta bătrân/ mă strigă/copilul care am fost/și mă tot cheamă/ să ieșim desculți/la joacă-n țărână” (În țărână). Sau: ”Clopotnița serii/ațipită în flori,/cete de sfinți/luminând peste grâu./Fără să știu,/cimitirul alunecă/în primăvară” (Noapte de mai).
Inserții onirice cu decor rustic, apel la providență, relevări domestice gravitând în jurul căminului ca nod central al plămădirii… Toate aglutinate în eul meditativ supus presiunilor lăuntrice în trepte diferite, însă aidoma de relevante ca simbol al legăturii cu fascinația trecutului. Al acelui ”ceva”, care, din nefericire, s-a destrămat definitiv, rămânând un ideal invocat mereu și prețuit nestins. Încât, secvențele de substrat infantil revin constant, chiar obsesiv, umplând retina și amplificând la maximum boarea melancoliei omniprezente: ”Se zvonește iar/că zborul copilărește/peste gelozia ierbii/unde îmi țineam/îngerul de aripă/iată-mă alunecând/în plăselele amintirii/și nu știu/dacă lacrima/este roua/unei dimineți alungate/din copilărie” (Prima iubire).
Capilarele memoriei afective revarsă întruna scene de coloraturi diverse, întețindu-le, odată cu scurgerea anilor, rezonanța. Încât, semnificația lor reverberează până astăzi, constituind substanța/materia primă necesară zămislirilor lirice reverențioase. Fiindcă – mărturisește poetul – ”Azi, ne vom strecura/prin gânduri/în vârful picioarelor/și vom ierta anotimpul/spre care desculți alergam./Azi,/cu eșarfele brațelor/vom topi între noi/groenlande” (Împăcare).
Așa să fie, căci rostul artistului este acela de a împrăștia sămânța concordiei și de a răspândi lumina în jurul său. Ceea ce Alexandru Drăghici, prin cele două plachete ale sale, chiar face.
______________________________________________
x) Alexandru Drăghici – Valea Bună, Editura Prier, 2012, Drobeta-Turnu Severin. Acasă – Editura Tipo Radical, 2015, Drobeta-Turnu Severin