Odată cu dispariția soarelui, nuanța înserării căzu prescurtată. Doar în locul în care naufragiase astrul se mai zărea un desen bizar, ca un abces enorm răsărit întâmplător pe derma bolții. În rest – același albastru-spălăcit, copleșitor, diluat de asaltul tenace al umbrelor.

            Se întunecase de-a binelea când dascălul Nicolae ajunse la casa consăteanului său Pricop. Îl mai căutase de câteva ori, dar în zadar. Pricop îi datora niște bani și, potrivit tocmelii, ar fi trebuit să-i restituie de mult. De data asta, însă, nu-i va mai scăpa, fiindcă văzu fereastra luminată și era sigur că debitorul se afla înăuntru.

            Împinse poarta, mirându-se că n-o găsise încuiată. Se împiedicase mereu de ea, iar acuma intra fără opreliști. ”Precis că a uitat-o deschisă… gândi. Poate, cine știe, crede că nu-l mai deranjez”. Păși direct în bucătărie, renunțând să mai bată în ușă.

            -Am venit după credit, spuse fățiș, cu o notă de duritate în glas. Ai cam depășit termenul…

            Pricop nu zise nimic, mărginindu-se să-l măsoare în treacăt cu privirea, pe urmă căscă și împinse scrumiera masivă către centrul mesei.

            -E cazul să mi-l dai, repetă Nicolae morocănos. Te-am așteptat destul.

            Pricop se foi pe scaun și-i vorbi tărăgănat, ca și cum în clipa aceea s-ar fi trezit din somn:

            -De ce nu stați jos?

            -Nu, nu stau. Mă grăbesc.

            -Păi… e deja beznă.

            -Tocmai de aia, m-ai am și alte treburi.

            Ridicându-se de pe bancă, Pricop scăpă printre buze un ”bine, cum doriți”, apoi, apropiindu-se de colțul cuptorului, săltă un colac de frânghie. Deșiră din el vreo trei metri, azvârli capătul peste grinda din mijlocul încăperii și croi un laț.

            -Ce… ce faci? întrebă dascălul cu un accent de neliniște. Ce-nseamnă asta?

            -Ceva ce mă privește personal, răspunse Pricop testând rezistența  funiei. Regret că nu pot să vă dau banii.

            -Cum așa?!

            -N-am!

            -Și atunci?

            -Din acest motiv, am decis să închei definitiv conturile cu toți.

            -Adică?

            -Mă voi spânzura! Aici! Chiar acuma!

            Dascălul simți un frison pe șira spinării și-și duse, involuntar, mâinile la piept. Încrâncenarea de pe chipul gazdei nu-i prevestea nimic bun. Pălind brusc, rosti cu vocea sugrumată:

            -Ți-ai dat singur viață, ca să ai dreptul să ți-o iei? Ce pui la cale e împotriva firii! Nu ți-e frică de Dumnezeu? Pre…

            Tăcu subit, fiindcă realiză cu groază cum celălalt trăsese scaunul sub ștreang și se căznea să-și vâre capul în laț. După toate semnele, nu era de glumit, căci datornicul se arăta hotărât să-și curme zilele. Și taman în fața lui, ins cucernic, deprins precoce cu cele sfinte! Nu putea îngădui nelegiuirea! Nu și-ar ierta-o niciodată, dacă n-ar încerca să-l împiedice.

            -Vino-ți în fire, Pricop… Intenția ta e nedemnă… nu înțeleg… Zău, nu pricep… Nu te temi de Cel de Sus?

            -Da’ dumneata nu te temi? i-o întoarse Pricop tăios. Zi-i, nu te temi?

            -Ba da.

            -Puah! Fățărnicie! Consimțiți să piară un suflet de creștin pentru niscai parale!

            -Nu, nu! protestă Nicolae. N-am asemenea gânduri. Martor mi-e cerul!

            -Inutil să vă prefaceți! Mințiți! Vreți să mă vedeți mort, de aia mă chinuiți.

            -Stai, omule! mugi Nicolae cutremurat. Nu arunca vorbe atât de grele! În fond… să nu amestecăm lucrurile. Eu nu-ți cer decât să-mi înapoiezi suma împrumutată. Conform chitanței iscălite.

            -Așa e. Însă nu v-o pot restitui. Ca să mă achit, ar trebui să vând și canapeaua de sub mine. Și cu asta – basta!, mai completă, pe urmă, cu un gest repezit, înșfăcă lațul și se săltă pe vârfuri.

            Nicolae, care în răstimp ajunse lângă Pricop, rămase înmărmurit. Inima i-o luase razna și simțea rostogolindu-i-se de pe frunte stropi de sudoare. Dar mai presus de senzațiile fizice îl torturau un noian de imagini ciudate, înfricoșătoare, împletindu-se și despletindu-se fără noimă. Iar în centrul lor se vedea invariabil pe sine, supus unor suplicii oribile de către creaturi hidoase, de nedescris. Se scutură o dată, invadat de-o greață profundă. Desfăcându-și larg brațele, încolăci cu ele picioarele impricinatului.

            -Feriți-vă! răcni acesta din înaltul scaunului. Gata, mi-a sunat ceasul!

            -Taci! șuieră Nicolae cu luciri stranii în ochi. Taci! Prin gura ta vorbește diavolul! Ai căzut în stăpânirea sa! Mântuiește-te! Atâta îți spun: mântuiește-te!

            Și, scoțând din buzunar un petic de hârtie, îl azvârli pe masă, apoi se năpusti ca un bolid pe ușă.

            După plecarea dascălului, Pricop coborî de pe scaun, adună frânghia și aduse o sticlă de whisky din frigider. Nu gustase niciodată o astfel de băutură, despre care tot auzise că ar fi nemaipomenită. Bău două țoiuri la rând, asociind alcolului și o țigară fină din cartușul cumpărat deunăzi. Reciti chitanța și se convinse că era autentică. Doar își recunoștea propria semnătură – acea îmbârligare particulară de linii frânte aplicată energic pe suprafața lucioasă a colii albe.

            Surâse eteric când sorbi direct din sticlă. Whisky-ul era, într-adevăr, excelent și decise să-și procure, neapărat, încă un flacon.