Când ți se cere un obiect și tu, fără a ezita, îi dai două, ce putem spune? Când ești despuiat la piele, dar tu exulți aiurea, ce concluzii tragem? Când asculți tot soiul de inepții, iar tu le aprobi pe neclipite, cum interpretăm?
Există la destui demnitari tendința ciudată de-a se lăsa influențați și dominați, manevrați și ghidați de te miri cine. Această gravă carență psihologică se observă mai ales în raporturile interstatale, unde, de regulă, România se află mai mereu în defensivă. Mai mereu în pagubă. În pierdere. De parcă ar fi strivită de un imens sentiment de culpabilitate sau de apăsarea unei pudibonderii congenitale. Rușinoși la extrem, cârmuitorii noștri nu croiesc acel pas decisiv și ferm al emancipării onorante, bărbătești – roșeața tovalului devansând categoric minimul imbold ofensiv. Situație de care interlocutorii alogeni sunt realmente încântați, căci asemenea ortaci de dialog (și de afaceri) nu trebuie ratați.
În contextul concurenței economice și politice acerbe, astfel de oameni reprezintă o raritate și musai să profiți la maximum de pe urma bunătății și a generozității lor proverbiale. ”Dăm totul pe nimic!” – a fost (și este) sloganul lor, care atrage ca mierea pâlcurile de ”investitori strategici” fascinați de peisaj și seduși de cultul hamalâcului în contul altora. Încât guvernanții le fac noi și noi oferte în același duh al conlucrării desăvârșite și al ”avantajului reciproc” decurgând din milosârdia veneticilor prospectori.
Nu degeaba se afirmă că vorba dulce mult aduce. Dar și zâmbetul e la mare prețuire, fiindcă, asociat cu inflexiunile vocale, înlătură orice obstacol și pătrunde franc la inima finanțatorilor. Apoi: replicile spumoase, zicerile cu tâlc, citatele și comentariile țâșnite din ascuțișul minții! Ah, ce explozie a spiritualității descătușate, ce conversații subtile și rafinate! Captiv în magia culturii, dregătorul autohton își uimește auditoriul prin vastele lui cunoștințe și elocința impecabile. Latura umanistă a formației sale intelectuale îl salvează încă o dată din anonimatul reprezentat de ministerul tehnic pe care-l conduce și căruia încă nu i-a reținut denumirea exactă. Însă asta n-are importanță, fiind un amănunt corigibil. Relevantă este (și rămâne) prestația sa în fața asistenței străine, șarmul și amabilitatea de excepție, imboldul caritabil… Ele contează cu adevărat în ecuația aceasta, din care Statul român, invariabil, va ieși iarăși devalizat.
Normal, există și varianta negocierilor lungi și serioase, chiar dure. Dar cine mai are vreme și pentru ele, din moment ce timpul presează, iar investitorul poate dispărea cu primul aeroplan? Ar fi catastrofal să irosească o asemenea oportunitate și, ca să fie convins de succes, demnitarul băștinaș acceptă integral condițiile impuse de partenerul alogen. Iar el, nefiind îmbibat cu precepte academice, operează utilitar și tenace, conform intereselor proprii. Interval în care, ce face politicianul mioritic? Își freacă palmele, fălos că a mai perfectat o tranzacție, bifând încă o fabrică sau uzină de pe lunga listă dinaintea sa. Că a dat-o mult subevaluată, ori aproape pe gratis, mai are vreo însemnătate? Reforma trebuie să meargă șnur, altminteri se produc distorsiuni și adio implementare!
Și uite-așa, zâmbetele și manierele elegante au însoțit (și însoțesc încă) ansamblul privatizărilor din patria noastră comună – România. Sigur, precis, și cu maximă eficiență în areal particular. Acolo unde spiritul justițiar și probitatea antreprenorială au expandat non-stop, așternând albia viitoarelor izbânzi. Vă îndoiți cumva că ele nu vor fi și mai suculente, centrate pe aceleași rigori umaniste resuscitate în răstimp și atât de îndrăgite de dezvoltatorii din afară? Eu, unul, n-am nicio rezervă. Cu potpuriul de calități etalate necurmat și în orice împrejurare, dregătorul indigen nu-și poate dezminți reputația. Ea ține de plămada sa intimă, naturală. O alchimie sufletească de factură specială îl proiectează ca pe un pionier al bunăvoinței și concordiei universale, deschizând calea unui nou concept politologic: acela al cedării preventive pe fond de hlizeală. Atitudine aplaudată unanim pe arena internațională, întrucât exprimă chintesența actualelor și viitoarelor raporturi dintre unii (mai mari și lacomi) și ceilalți (mai mici și filosofi).