”Iată” – mi s-a spus –
”Acesta-i omul pe care
Trebuie să-l iubești!”
M-am retras nițel
Și l-am privit mirat.
Deasupra-mi, cerul
Părea depilat, lucind
Ca o tipsie aurită.
La doi pași de mine,
Mama își frângea degetele,
Zâmbind ciudat.
Brusc, am rupt-o la fugă.
Într-un târziu, m-am
Oprit doar la marginea
Râpei, unde eram singur
Și nu trebuia să iubesc
Pe nimeni.