-schiță-
Intrat în bufetul comunal, ca să cumpere apă minerală, Mrană Vornicel se pomeni împresurat din toate părțile.
-Vă propunem candidat! zise un tractorist burtos, agitând o halbă de bere deasupra creștetului.
-Sunteți cel mai nimerit! rosti și poștașul.
-Da, da! răsunară mai multe voci, între care cea a potcovarului se distingea, de departe, prin vigoare.
Vornicel rămase uimit. În hărmălaia generală, nu mai înțelegea nimic. Ce aveau băștinașii aceștia cu persoana sa? De când se știa, fusese întotdeauna un ins retras, sobru și curtenitor, respectându-și în mod egal consătenii. Cei care îi solicitaseră sprijinul îl primiseră prompt și căutase să nu-și atribuie din asta un merit deosebit.
-Nu vă supărați, dar nu pot accepta… spuse el evitând privirile asistenței. Nu mă pricep…
-Cuuum?!… ridică vocea crâșmarul. Parcă alții se pricep? Dumneata ești cel mai potrivit și de aia te vrem.
-Așa-i! Așa-i! răcniră ei în cor. Trăiască dom’ Vornicel, candidatu’ nostru!
După încă un ”trăiască” ce cutremură geamurile, coborî o liniște apăsătoare. Cu paharul în mână, ori cu țigara în colțul buzelor, sătenii așteptau curioși, încredințați că refuzul domnului Vornicel nu era definitiv, ci doar un mijloc tactic de a le testa adevăratele simțăminte apropo de el.
-Îmi pare rău –reluă Vornicel – mi-e imposibil să candidez. Realitatea e că n-am calitățile pretinse, nu sunt apt pentru așa ceva. Nu mi-e rușine să recunosc. Oricum, vă mulțumesc fiindcă v-ați gândit la mine și vă doresc să faceți alegerea cea mai inspirată….
-Nu egzistă! mugi careva din fundul bodegii. Pe dumneata contăm! Te-am mirosit, știm ce poți și ce nu.
-Are dreptate, interveni Cămârzan, gospodar de frunte, proaspăt împroprietărit. Domnu’
Vornicel e alesu’ obștii. Trăiască domnu’ Vornicel!
Ca la semnal, bufetul se umplu de-un strigăt aspru, bărbătesc: Vor-ni-cel!… Vor-ni-cel!!… Vor-ni-cel!!!…
Urmă un ropot de aplauze și scandară iarăși numele simpatizatului, până ce acesta le ceru să înceteze larma.
-Mi-e greu să vă spun… începu el, o dată gălăgia potolită. Vă rog să mă înțelegeți… N-am stofă de șef… Dumneavoastră mă cunoașteți… Știți că trăiesc mai izolat, că am grădina în care-mi petrec tot timpul și că…
-Domnule Vornicel, îl întrerupse navetistul Graur. Sunteți om cu carte, cu experiență. De ce nu vreți să ne ajutați?
Întrebarea căzu ca un clopot peste lume, amuțind-o. Nici măcar un bâzâit de muscă nu se auzea, ca și cum viața ar fi pierit instantaneu din încăperea în care numai fumul de tutun mai mișca.
Mrană Vornicel se simți, brusc, obosit. Conchise că era inutil să mai răspundă interogației, să încerce să-și justifice cu noi argumente poziția. Dăduse deja lămuririle necesare și le considera suficiente. De aceea, săltând plasa, ieși iute din bodegă, petrecut de uităturile reci ale sătenilor.
-Ha, ha! sparse tăcerea glasul tăios al tâmplarului Gione. V-am zis eu… V-am zis eu…
-Ce-ai zis, bă? mârâi Graur indispus.
-Că dom’ Vornicel nu-i întreg la cap, hi, hi, hi, hi! E țicnit, hi, hi! Zău că e țicnit!