-povestire-
Enache P. devenise șomer de un an. De atunci, deși căutase insistent o nouă slujbă, nu reușise să se reangajeze. Posturile oferite, fie că depășeau capacitatea sa de efort, fie că se situau, estima el, sub nivelul pregătirii sale. Locuia, împreună cu soția, într-un apartament de două camere, la etajul cinci, ultimul de altfel. Din pricina acoperișului deteriorat, îi ploua în casă și o parte din tavan căpătase aspectul unei fresce. În ciuda acestui fapt, Enache P. nu disperă, având în nevastă-sa, Filomena, un suport moral de nădejde. Ori de câte ori e pe punctul de a-și exprima cu glas tare vreo nemulțumire, ea intervine degrabă și-l consolează matern, iar efectul e de fiecare dată instantaneu. Enache P. zâmbește cu un aer de vinovăție și-și încrucișează brațele grăsuțe pe pântecul bombat, în timp ce ochii mici clipesc rar, împrumutând chipului o neașteptată seninătate.
Cu toate că n-aveau copii, formau un cuplu izbutit. Nu erau prea sociabili, dar nici prea retrași. Totuși, preferau liniștea în locul agitației vieții mondene. Una din marile lor plăceri rezida în a sta ore întregi de vorbă, forfecând subiect după subiect. Ea – în fotoliu, el – instalat comod pe extensibil, transformau dialogul în sursă de satisfacție intensă, capabilă să înlocuiască orice altă bucurie. Disciplinarea cauzată de anii îndelungi ai căsniciei îi ferea, în general, de asperitățile unor posibile dezacorduri, deși, la început, s-au lovit și de așa ceva.
De o vreme încoace, însă, chestiunea slujbei ajunsese să-l obsedeze. Deocamdată trăia din salariul Filomenei, aproape că nici nu s-a sinchisit de aspectul acesta în primele luni. Era convins că va depăși repede momentul critic, dar optimismul său nu s-a adeverit. Soția nu l-a forțat să-și găsească de lucru. Dimpotrivă, i-a spus să fie atent, să nu se pripească și apoi să regrete că n-a făcut o alegere potrivită. În privința asta n-are ce-i reproșa. S-a dovedit mai mult decât înțelegătoare și-i era din ce în ce mai necaz că n-o poate recompensa nici măcar cu un capăt de ață. De aceea, a avut un adevărat șoc în clipa în care a observat destrămătura din partea de jos a cămășii ei de noapte. Cât ar fi dorit să-i cumpere alta! Dar cu ce bani? O secundă se gândi că ar putea vinde clasoarele cu timbre, însă pe urmă se scutură înfiorat. Nu! De ele nu se va atinge! Niciodată!
Pe de altă parte și Filomena băgă de seamă că ultima cămașă cu mânecă scurtă a soțului nu va mai rezista la încă o spălătură. Deci, trebuia neapărat târguită una nouă. Numai că se izbea de aceeași blestemată problemă pecuniară, bugetul fiind împărțit de mai înainte și destinat altor necesități presante. Apoi, subit, își aminti cum colindase zilele trecute tarabele, cu o colegă, și cum ea i se plânsese de slaba calitate a sortimentelor de lenjerie. Așa că se mai liniști oarecum, deși procurarea unei cămăși pentru bărbatul ei constituia un act prioritar.
Într-o zi, Enache P., marcat de insomnie, își luă inima în dinți și vându câteva timbre din colecție. Cu suma încasată cumpără din bazar un neglijeu de culoare roz, cu decolteu adânc, împodobit cu panglici și volănașe. Întors acasă, ascunse pachetul, hotărând să i-l ofere peste puțin timp, de ziua ei de naștere.
La vreo săptămână, pe când venea de la serviciu și traversa parcul, Filomena zări lângă o tufă, pe iarbă, ceva ce îi atrase atenția. Apropiindu-se, descoperi cu uimire o cămașă cadrilată, fără urme de boțire sau de murdărie. Ba chiar strălucea în lumina vie a soarelui, aducând cu o ispită ivită din senin.
Da să plece mai departe, însă, involuntar, pribirea îi era captată de cămașa ce păta ca o membrană purpurie verdele crud al troscotului. ”Precis a pierdut-o un biciclist… reflectă. Ori o fi căzut dintr-o sacoșă”. Porni încet, dar, după doi, trei pași, se opri iarăși, uitându-se îndărăt. Din unghiul acela, pânza părea că luase foc, detașându-se net în configurația peisajului. ”Oare ce număr o fi? se întrebă. Nu arată prea mare”.
Din partea opusă a aleii înainta rapid un cetățean, împingând o roabă. Filomenei începu să-i bată inima mai tare. ”Sunt sigură că va observa și va lua cămașa! gândi surescitată brusc. Și eu am văzut-o prima!” Răsucindu-se fulgerător pe călcâie, străbătu iute distanța până la țesătură, o culese de jos și-o vârî cu un gest ferm în plasa încăpătoare.
Ajunsă acasă și cercetând pleașca pe îndelete, constată nu numai că era nou-nouță, sau aproape, dar – culmea! – avea și mărimea patruzeci, identică cu cea purtată de soțul ei. Dacă acuma se prezenta așa, adunată din drum, cum va fi oare spălată, apretată și călcată?
Se refugie în baie, de unde reveni cu ea făcută sul, pe urmă ieși pe balcon și-o atârnă pe una din sârme. Afară fiind caniculă, în nici jumătate de oră cămașa se uscă. Trecu numaidecât cu fierul de călcat peste ea, o puse pe umeraș și o așeză în șifonier, alături de niscai haine învechite, printre care darul picat pe neașteptate făcea notă distinctă.
Seara, când Enache sosi din peregrinările sale, Filomena îi înmână, surâzând, cămașa. De emoție, bărbatul rămase mult. Abia într-un târziu își reveni, într-atât fusese surpriza de plăcută.
– Îți mulțumesc, Filo… îngăimă fâstâcit. Îți mulțumesc că te-ai străduit. Din care prăvălie ai cumpărat-o?
– A… știi, magazinul ăla… care s-a deschis lângă sala de… de sport… Acolo am găsit-o.
– Ce magazin?! Apoi, tot el: Da’, mă rog, e un model reușit. Îmi place, sincer.
Ar fi dorit din suflet să-i ofere și dânsul cadoul târguit, atunci, în clipa aceea, însă își curmă pornirea. Va concretiza intenția doar de ziua ei de naștere, mărind astfel efectul, căci nu se îndoia că nu va fi apreciat ca atare de consoarta sa, cu atât mai mult cu cât ea știa că nu dispune de niciun fel de resurse financiare.
Mâine-zi, Filomena fu trimisă de firmă să încheie câteva contracte, în alt oraș, la sute de kilometri depărtare. Înapoindu-se peste o săptămână, descoperi în cutia poștală un răvaș. De fapt, nu era o epistolă propriu-zisă, ci o coală de hârtie împăturită, pe care cineva scrisese să meargă de urgență la spitalul municipal. Nedumerită, reciti textul încă o dată. Nu cunoștea să aibă vreuna din prietenele sau colegele sale necazuri cu sănătatea. Mirată și curioasă în egală măsură, urcă scările și intră în apartament. Enache nu era acasă și o izbi, când deschise ușa, mirosul de aer stătut.
Aruncă o privire prin camere și se convinse că toate se aflau la locul lor. Examină și dulapul. Zâmbi, fiindcă văzu lipsa cămășii cadrilate. Însemna că-i căzuse soțului cu tronc, nu glumă, dacă o mai purta și acuma, la atâtea zile de la primirea ei.
După ce sorbi un pahar cu apă rece, Filomena încuie locuința și coborî treptele. Cu tramvaiul, ajunse repede la spital. Oboseala cumplită, ce-o încercase în tren, se mai diminuase întrucâtva, fiind însă înlocuită cu o vagă senzație de neliniște.
În holul rotund, explică portarului că fusese chemată, iar acesta, din ghereta sa, telefonă undeva. Peste puțin timp apăru un medic. Filomena se prezentă, doctorul își spuse și el numele, apoi o conduse de-a lungul unui coridor și pătrunseră într-un cabinet. Oferindu-i un scaun, medicul zise iute, fixând-o insistent cu uitătura:
-Doamna Enache, trebuie să vă examinăm imediat. De asta v-am invitat. Nu vă impacientați, datoria noastră este să vă vindecăm.
-Adică?! ridică femeia din umeri. Dar eu n-am nimic, sunt teafără.
-Imposibil să nu aveți. Boala e extrem de contagioasă, molipsitoare deci. La soțul dumneavoastră se manifestă într-o formă neașteptat de virulentă.
Filomena făcu ochii mari:
-La soțul meu?!… Cum așa?… E internat aici?
-Da, doamnă. Are o eczemă ciudată. O boală de piele rară. Nu știu de unde a contractat-o. Ne-a declarat că mâncărimile au început de când i-ați cumpărat o cămașă. Pe urmă, sculându-se brusc de pe scaun, continuă: Iar acuma vă rog să treceți dincolo și să vă dezbrăcați. Sunt foarte grăbit.