-scenetă-
( O sală de clasă ticsită cu elevi. Hărmălaie, muzică săltăreață, replici picante cu nemiluita. Cățărate pe o bancă, câteva fete rujate își fac poze cu celularele, chicotind de-a valma, în vreme ce unii băieții – înțoliți și tunși fistichiu – se fugăresc prin clasă. Un iz aparte, de parfum și de tutun, îmbâcsește atmosfera intersectată de avioane din hârtie lansate frenetic din toate colțurile încăperii. La sosirea cadrului didactic, vânzoleala se potolește întrucâtva, iar omul se poate așeza la catedră.)
PROFESORUL (măsurându-i cu privirea): Sunteți toți?
UN ȘCOLAR: Batman lipsește momentan.
PROFESORUL: Unde s-a dus?
ȘCOLARUL: După țigări. Iar Rodrigo m-a rugat să vă anunț că întârzie nițel.
PROFESORUL: De ce?
ȘCOLARUL: Are o șustă cu o dameză. La ora unșpe. Și nu-și permite să rateze ocazia.
PROFESORUL: Chiar așa?!
ȘCOLARUL: Îhî. Tipa l-a fentat o dată, iar acu’ Rodrigo vrea să se convingă de sinceritatea ei. Părerea mea e că acționează corect. Și eu aș proceda la fel dacă nimfa m-ar traduce pe șest.
PROFESORUL (croind o grimasă): Bine, ia loc. Altcineva nu mai absentează?
O VOCE DIN CAPĂTUL CLASEI: Ba da.
PROFESORUL: Cine vorbește?
VOCEA: Eu.
PROFESORUL: Care ”eu”?!
VOCEA: Eu, Kalahary.
PROFESORUL: A, tu ești, Ofelia!? Iar mă derutezi! Nu te-am atenționat să nu te mai identifici cu porecla? (Pauză.) Dar, în fine… Parcă ziceai că mai lipsește cineva.
OFELIA: Da. Alfred. S-a dus la inaugurarea barului ”Tornada”. Mi-a ciripit că e mahmur după cheful de azi-noapte și vrea să se remonteze c-o drojdie. ”Da’ mai vii la ore?” – l-am întrebat. ”Bravo, fată!”, mi-a răspuns. ”Doar știi că-s topit după carte. Așa că domolește-l pe profu’ și asigură-l că nu mă trosnesc, fiindcă vreau să particip”. Așa mi-a declarat, în puii mei!
PROFESORUL (bătând cu pumnul în catedră): Liniște! Ce-i cu zarva asta? (Apoi, spre Ofelia.) Stai jos.
OFELIA (mirată): Păi… unde ”jos”?! Nici nu m-am ridicat!
PROFESORUL (inspirând adânc): Ai cam uitat de disciplină. La intrarea dascălului în clasă, nu trebuia să te scoli de pe bancă?
OFELIA: Ba da.
PROFESORUL: La fel, când răspunzi la întrebări. Există o ordine, un regulament, nu?
OFELIA (aprobând mașinal din cap): Normal…
PROFESORUL: Și atunci de ce nu te conformezi? De ce nu respecți instrucțiunile în vigoare?
OFELIA (pe ton spășit): Pe cuvânt că le respect. Numai că, aseară, nebunaticul de Luță m-a trambalat prin crâng și mi-am julit glezna. De aia n-am percutat.
PROFESORUL: Aha! Și cine e acest Luță?
OFELIA (însuflețită brusc): Gagicul meu. Ne-am cunoscut la festivalul vinului. Ba nu, la concertu’ de manele. Însă nu ne-am apropiat imediat.
PROFESORUL: Dar când?
OFELIA: Păi… după ce-am decojit trei cornete cu semințe de dovleac. Erau mortale, pe bune! Dacă vreți, vă aduc și dumneavoastră.
PROFESORUL (repezit): Nu, nu, mulțumesc! Păstrați-le pentru voi.
OFELIA: Însă nu v-am povestit tot.
PROFESORUL (plictisit): Credeam c-ai terminat…
OFELIA (energică): Nuuu! Că nici n-am început bine.
PROFESORUL: Mă rog… Ce mai e?
OFELIA: Să știți că Luță trepidează pentru mine. Mă iubește deschis și declară că mă ia de nevastă. Ce părere aveți, nu e mișto?
UN GLAS DIN MULȚIME: Vrăjeală! Te ia de fraieră și te abandonează-n gară. (Irumpe un cor de râsete și de fluierături asezonate cu crâmpeie de melodii și cu semnalele sonore ale telefoanelor celulare.)
PROFESORUL (lovind cu palmele tăblia catedrei): Gata! Ajunge! Încetați cu debandada asta! Altminteri, suspend ora! (Treptat, gălăgia se potolește, iar tirul cu aeroplane de hârtie parcurge o descreștere semnificativă.) Așa, ia să vedem ce temă avem pentru azi… Cine răspunde? (Se uită atent în toate azimuturile și nu zărește nicio mână ridicată.) Cum, nu cunoaște nimeni subiectul?!…Incredibil! (Scrutează în continuare cu privirea, până se oprește asupra unui liceean din penultimul rând.) Hai, Cristi, sparge gheața! Ești premiant, dă-i bătaie!
CRISTI (săltându-se molatic în picioare): Ăăăă… cred că e chestia aia… ăăă… cu culturismul…
PROFESORUL (nedumerit): Ce, care ”culturism”?! Poate ai vrut să zici altruism. Despre asta intenționez să vorbim acuma. Mai precis: altruismul ca element definitoriu al raporturilor interumane.
CRISTI (ușurat): Just! Aveți dreptate. Da’ aici băgăm și alte raporturi.
PROFESORUL: Adică?
O VOCE DIN CLASĂ: La slip și bikinii. (Din nou, chicoteli, tropăituri și pocnete din palme, într-un talmeș-balmeș acustic de intensitate variabilă.)
PROFESORUL (cu severitate): Tăcere! Se-aude? Unde vă treziți, la balamuc? Dacă nu terminați cu larma, evacuez sala! E inad… (Se oprește brusc din admonestare, căci în clipa aceea intră val-vârtej Rodrigo. E pământiu la față, iar creasta de iguană din vârful țestei îi conferă un aspect înfricoșător.)
RODRIGO (hlizindu-se împrăștiat): Mă scuzați, dom’ profesor… Am avut o cioacă tare și trebuia s-o rezolv.
PROFESORUL: Și măcar ai reușit?
RODRIGO (așezându-se în bancă): Treaba e nașpa. Cred că am picat de fazan. Pare-se că n-am dezosat-o eu, ci ea m-a căsăpit pe mine. Oricum ar fi, tot trișat rămân. Și asta mă frige la orologiu.
PROFESORUL (corectându-l): La orgoliu.
RODRIGO (nervos): La dracu’! La ce vreți `mneavoastră. (Pauză.) Spuneți-mi, meritam cacealmaua? După cât am pompat în ea?
CRISTI: Păi tocmai asta e, că n-ai pompat destul. (Izbucnesc ropote de aplauze, după care chicotelile și fluierăturile ating paroxismul.)
O VOCE: N-a tratat-o corespunzător. La cota maximă.
ALTĂ VOCE: Dacă n-ai cu ce, mai bine stai acasă. Ne…
PROFESORUL (intempestiv): Liniște! Liniște! Haideți să revenim la tema noastră.
OFELIA (spre dascăl): Nu vă supărați, dar subiectul propus de Rodrigo e super okey. Așa că alegem democratic : cine e pentru lecția domnului profesor? (Se uită în adâncimea încăperii și depistează o singură mână ridicată.) Precum se vede, doar un vot în favoarea materiei din manual. Acuma, cine preferă experiența lu’ Rodrigo? (Simultan, un talaz de degete răsar deasupra coafurilor ciudate ale liceenilor.) Cu majoritate de voturi, am decis: adoptăm exercițiul lui Rodrigo. Fiindcă suferința sa înseamnă forță, iar fără ea ești nul. Toate științele nu valorează doi bani, când te apasă durerea vieții. Care vine de la inimă și suie la cerebel. N-am dreptate? (Aplauze prelungite se înalță de pretutindeni, într-o atmosferă electrizantă potențată copios de tropăieli, hohote de râs și chiuituri pastorale.)
PROFESORUL (izbind repetat cu pumnul în catedră): Alo! Alo! Gata, isprăviți cu nebunia asta! E intolerabil ce faceți și n-am de gând să accept la infinit situația aceasta nefirească. În consecință, vă avertizez că, de nu încetați circul, îmi dau demisia! Plec și vă las în plata domnului.
CRISTI (pipăindu-și delicat cercelul din ureche): Chiar de se va întâmpla așa, să nu disperați.
PROFESORUL: Adică?!
CRISTI: Barul la care s-a dus Alfred, la inaugurare, e al familiei sale. Încât, dacă demisionați, tatăl său vă poate angaja oricând la una din firmele proprii.
PROFESORUL (surprins): Chiar așa?!
CRISTI: Bravo! Păi ce, vă vând gogoși? Padre al meu, n-a pățit la fel? A părăsit cu tărăboi agenția bancară și l-a preluat babacul lui Alfred. Care are în subordine numai tipi cu studii superioare: ingineri, artiști, filosofi…
PROFESORUL: Zău?! N-am știut. Și ce lucrează acuma?
CRISTI: Cine?
PROFESORUL: Părintele tău.
CRISTI: Portar. Doișpe cu douășpatru. Și are și bonuri de masă.