Când am citit, întâia oară, că 95% din genele omului sunt identice cu cele ale cimpanzeului, m-a pufnit râsul. Dar când am aflat, ulterior, că 95,5% din genele râtanului corespund și ele cu cele umane, am amuțit. ”Haida-de!” – am cugetat. ”E prea gogonată!” Apoi, mi-am amintit altceva. Potrivit specialiștilor, de la apariția primei ființe gânditoare și până acuma, pe Terra au trăit aproximativ șaptezeci de miliarde de semeni. Iar dintre ei, peste jumătate au pierit de moarte violentă în conflicte și războaie. Ce dovedește asta? Evident, natura belicoasă a omului. Plăcerea diabolică și patima bolnavă de a-și chinui aproapele, setea de a-l umili, obsesia de a-l distruge. Și toate astea în numele unor ideologii, principii ori teze pretins superioare.
Neîndoielnic că există în codul genetic al lui Homo sapiens acest impuls permanent spre agresivitate și dominare, atracția irepresibilă spre exces și acaparare. Realități ce expandează ciclic la scară globală și care, în cazul conflagrațiilor, provoacă atâta ruină și suferință.
Din câte știm, individul este un binom. Dacă prevalează partea rațională, luminoasă, el înalță, zidește. Atunci e, într-adevăr, cea mai grozavă făptură a universului. E sublim. Însă, predominând latura opusă, irațională și întunecată, el devine un monstru care răstoarnă lumea.
Zămislind romanul ”CINA LUPILOR”, ivit la Editura Cronica din Iași (2013), Veronica Balaj ne readuce în față o astfel de lume. Pentru cei ce n-o cunosc suficient, ea este poetă, prozatoare, traducătoare și realizatoare de emisiuni culturale la postul de radio Timișoara. Deține deja un palmares editorial substanțial și, ca răsplată a ostenelii sale în plan literar, a fost onorată cu premii și distincții interne și internaționale.
”CINA LUPILOR” este o saga de familie surprinsă la răspântie – instaurarea stăpânirii sovietice și, implicit, a comunismului în România. Din acest punct de vedere, autoarea pășește pe un sol bine tasat de proza realismului critic circumscrisă ”obsedantului deceniu” și ilustrată pregnant de scriitori precum Augustin Buzura, Petre Sălcudeanu, Apostol Gurău, Marin Preda ș.a.m.d.
Tonul general al cărții este acela al perioadei imediat postbelice, cu legăturile și reperele specifice epocii. O atmosferă patriarhală, calmă și senină, marchează traiul cotidian al urbei de provincie (Ivanda). Raporturile dintre băștinași reflectă gradul de civilitate, iar respectul reciproc e de la sine înțeles, ca o extensie naturală a filosofiei de viață axată pe reguli și cutume adânc statornicite. Brusc, întreaga armonie și pace e aruncată în aer odată cu instalarea ”noii ordini populare”. Dinamitarea vechilor orânduieli iscă seisme majore în ambientul social, răsturnând scara valorilor și propulsând în prim-plan false ierarhii. Abuzuri, anchete, întemnițări, bătăi – toate se țin lanț, izbind în plin familia primarului Filimon și destructurând-o. Ca exponent tipic al parvenitului, personajul Victor înglobează suma trăsăturilor negative ale tipologiei de gen : dur, ambițios, pus pe ascensiune și căpătuială. ”Schimbarea vremurilor” îi oferă șansa de-a se afirma și profită copios de ea, înregimentându-se în partid. Aroganța și cinismul său contrastează puternic cu sensibilitatea și bunul-simț al Adelei – soția lui și fiica edilului Filimon. Și pe care a luat-o de nevastă nu din dragoste, ci din calcul și interes. Iar atunci când maladia a copleșit-o integral, a părăsit-o pur și simplu, fără niciun regret.
De la un capăt la celălalt al volumului, transpare, ca un laitmotiv, teama : ”Zvonurile-i accentuară primarului frica, se ferea de ea ca de un animal fioros, rânjind sau cuibărit în chiar ființa lui”.(pag.33). Sau : ”Îl apuca uneori noaptea nedormind. Se simțea de parcă ar fi fost într-o cușcă, încolțit, neștiind cum să nu se lase învins. Teama de ceva nedefinit, ca de un dușman imprevizibil, îl măcina. (…) Spaima devenise într-un fel, umbra lui. Filimon nu și-o mărturisise nimănui, doar în rugăciunile de seară invoca puterea divină să-l scape de chinul care, se-nțelege, venea de la cel rău”. (pag. 33). O groază viscerală, cu efect paralizant, străbate cugetele. Aciuată în pori, în molecule, diseminează insidios fiorul terifiant al înfricoșării maxime. Oamenii vorbesc în șoaptă, monosilabici, cu uitături peste umăr, mereu în alertă. Ceva nefast s-a petrecut, iar nenorocul nu putea veni decât din partea ”mustăciosului” (Stalin) al cărui portret trona la primărie și care era identificat ca sursa necazurilor omniprezente. Căci, de la apariția sa, perioadei de bunăstare și tihnă i-a succedat vremea declinului, a scăpătării, cu tot cortegiul de umilințe și pătimiri.
Veronica Balaj surprinde concludent reacțiile personajelor – îndeosebi ale celor feminine – conturându-le rostul și determinarea. Deși nu atât de extinsă, analiza psihologică are darul de a creiona veridic profilul eroinelor principale (Adela, Marta, Pasionaria), conferindu-le substanță și credibilitate. Portretul primarului Filimon – de asemenea remarcabil. Tribulațiile sale, angoasele, tristețea și înspăimântările sunt reflectate la amperajul suprem al zbuciumului sufletesc. Însă, în pofida năpastelor, protagoniștii n-au firi vindicative. Nu se opun fățiș, nu se revoltă. Mai mult ”bolborosesc”, acceptându-și soarta, grație unui fatalism teluric. Împrăștiați care-ncotro, năzuiesc la ”îndreptarea lucrurilor”, dar nu prin intervenție directă, practică, ci prin sprijin exterior centrat pe justiția imanentă sau protecție divină. Astfel, depistăm la dânșii un gen de cumințenie aparte. Până și în situații-limită își păstrează latura docilă, dezarmantă. Cu excepția maleficului Victor, care e antiteza lor perfectă, majoritatea exponenților respiră în trmpoul pașnic al speranței recuperatoare. Desele invocări ale ”îngerului bătrân”, ca reazem providențial, slujesc tocmai în chip de element al menținerii nădejdii la cote cât mai înalte. Altminteri, conjunctura ar fi infinit mai greu de suportat, iar credința în mai bine – compromisă.
Ca un constituient definitoriu, alături de frică, regăsim suferința. Atât cea trupească (ftizia), cât și cea morală. Sunt cele două coordonate pe care se întemeiază construcția romanului în drumul său către cititor : ”Stoarsă de forțe, își relua lâncezeala în așternut. Doar inima îi bătea alarmată. Pasionaria îi urmărea ritmul încredințată că atâta vreme cât aude pulsațiile în urechi, este o șansă. Viața mai are loc în ființa ei. Nu se obișnuia nicidecum cu ideea plecării din lumea asta. Nu avea motiv să se resemneze, și pentru acest gând teribil îi trebuia tărie, dar ea nu găsea destulăsnagă nici să fie întru totul vie. Trăia pe jumătate”. (pag.117). Și mai departe : ”Adela rămase internată două luni încheiate la sanatoriu. Era un fel de viață și un fel de moarte. Laolaltă. Expectorații, pași târșiți. Speranțe diverse. Aripi frânte. Scuipate din pricina acceselor de tuse. Osteneala de a spera și de-a muri încet”. (pag.175).
Veronica Balaj redă sugestiv ambianța epocii și drama protagoniștilor – simple marionete în jocul orb și crud al ursitei. Corelația dintre istorie, ca generatoare a evenimentelor, și individ, ca victimă a lor, formează coloana vertebrală a cărții, suportul ei axiologic.
E întristător să constați că Homo sapiens a ajuns să mânuiască cea mai sofisticată tastatură electronică, dar, concomitent, te poate anihila cu exact aceeași plăcere și ferocitate cu care te-ar fi lichidat strămoșul din Comuna primitivă. Și asta întrucât la nivelul afectelor nu s-a schimbat nimic. Evoluția morală nu ține pasul cu progresul tehnologic, din nefericire. Ba, dimpotrivă, cu cât e știința mai avansată, cu atât insul se dezumanizează, fiind capabil de cele mai variate atrocități (vezi noile concepte militare, loviturile ”chirurgicale”, dronele asasine etc.).
Cu acest volum, autoarea adaugă încă o mărturie literaturii de gen, completând silința antecesorilor în a releva o lume dominată de forță și arbitrar. Întruchipând noul regim impus prin violență și abuz, ”lupii” își servesc ”cina” reprezentată de semenii prinși în malaxorul lui. Astfel, străvechea locuțiune a lui Plaut – Homo homini lupus – (omul e lup pentru om) cunoaște o nedorită (și tragică) reactualizare.
____________________________________________
x) Veronica Balaj – Cina lupilor –
Editura Cronica, Iași, 2013