-strofe umoristice-
Sosită din vilegiatură
Nevastă-sa, castă făptură,
I-a spus-o franc, roșind un pic:
”Spirache dragă, ești tătic!”
Amețit de vestea bruscă
A simțit cum i se uscă
Buzele ca o membrană.
Ion Spirache Delacramă
Sare-n sus de bucurie
Și, într-un elan febril,
Se lipește de soție
Ca natura de april.
Apoi, când se-mplini sorocul,
Veni pe lume chiar norocul
Întruchipat de-un bebeluș
Cu nas cârn și ochi de pluș,
Ce gângurea neîntrerupt
Și la joacă și la supt,
De jurai că-i o minune
Dăruită lor anume
Ca răsplată pe vecie
Pentru sârg și omenie.
… Vremea trece și, spre toamnă,
Ion Spirache Delacramă
Pare tot mai abătut,
Ca și cum ar fi zăcut
Sau, mă rog, o suferință
L-ar fi măcinat în ființă.
Abia de mai mânca nițel,
Somnul nu-i pria defel
Și tot șirul de simptome
De la cord și cerebel
Prevesteau căderi în come
Cu final de ”menestrel”.
Într-o zi, cam scos din minți,
Își luă inima în dinți
Și dorind să evite-o dramă
Ion Spirache Delacramă
Adastă, după sfeștanie,
La preot, la spovedanie.
”Părinte, zise el buimac,
Nu mai știu ce să mă fac.
Soața-i blondă, eu bălai,
Însă rămân fără grai
Când văd, cu timpul, tot mai viu,
Că plodul nostru-i maroniu!
Iar părul nu îl are lins,
Ci într-un soi de smocuri prins,
Încât, sincer să fiu,
Crezi că-i pus pe bigudiu!
M-am tot gândit și perpelit
De zeci de ori, chiar însutit,
Să nu fac vreo confuzie,
Așa c-am tras o singură concluzie:
Să mă ierte Dumnezeu,
Da’ pruncul ăsta nu-i al meu!”
Ușurat de confesiune,
Ion Spirache Delacramă
Contemplă un desen în ramă
C-un diavol slut pe post de gâde.
Popa, în răstimp, surâde,
Apoi rostește molcomit:
”Văd că ești tare pornit
În judecata decisivă.
Dar de gena recesivă,
Tu n-ai auzit?”
”Nu, părinte, zău așa,
Replică Ion Delacramă.
Habar n-am de e o blană
Sau coajă de cherestea…”
”Gena asta, fiule –
Reia parohul mai departe –
E nestemata dintre arte
Ce întregește sinele.
Copilul e al tău și-i bun,
Căci seamănă cu vreun străbun
Cu trăsături aparte…”