Anul 2012 aduce scriitorului Mihai Moldovan prilejul apariției unui nou volum de proză scurtă : ”ACEA PRIMĂVARĂ TIMPURIE”. Ivită la Editura Tipo-Art din Oravița, cartea conține opt narațiuni circumscrise unui irepresibil elan al introspecției psihologice vizând destinul artistului și căutarea febrilă a sufletului-pereche.
Astfel, în prima povestire – Fericirea ca degustare – asistăm la derularea unei crize sentimentale în toată magnitudinea ei. Succesiunea stărilor contradictorii amplifică la paroxism zbuciumul personajului principal. Cu profile temperamentale distincte, eroii reacționează în consecință, conferind relației lor atributele suferinței intense și mărturisite doar parțial. Un rest de afectivitate îi menține legați prin acel mecanism atât de fin și de imponderabil brodat pe impulsurile necurmate și tainice ale spiritului. Curs în care se și regăsesc într-un final ce rămâne deschis, permițând imaginației cititorului să prefigureze în sens fast sau nu traiectul ulterior al cuplului.
În Greva tristeții, romancierul Angelo Codrescu, sastisit și ofuscat de superficialitatea și aroganța unui oficial, ține un expozeu incisiv. Rând pe rând, face rechizitoriul unor nereguli de ordin cultural, social și politic. Iar la sfârșit, ca protest suprem și irevocabil, declară ”greva tristeții”! Atât i-a mai rămas de întreprins artistului, care, în afară de cuvinte, n-are altă armă. Încărcătura gestului transcende simplul fapt prin conotație simbolică și resuscitarea demnității ultragiate.
Proza Reduta inspirației ne pune în față o scriere cu iz anecdotic subsumată însă aceleiași idei obsesive pendinte de artă. Soluția găsită de Sandu Roco, pentru a scăpa de deranjul căprarului, reflectă o stimulare în sens invers. Dacă tot nu posedă calități certe de artist, măcar aici, în plan real și imediat, și-a aflat ”inspirația”. Este și asta o consolare, chit că nu la scară dorită și așa de des invocată.
Cea mai extinsă narațiune a volumului, Acea primăvară timpurie, readuce în discuție tema dezamăgirii, a debusolării. A eșecului, în fond, fie că vorbim de un rateu aleatoriu sau de un fiasco previzibil. Întâlnim un corolar de sentimente și trăiri din care căldura umană dispare treptat, substituită
cu mijloace ”moderne” de menținere a echilibrului intim : alcoolul, tutunul etc. Protagoniști bizari gen Cardinalul, Trepădușul, invadează spațiul percepției, pretinzându-se experți în descifrarea vieții. Câteva hârtii recuperate de la Cardinal îngăduie Trepădușului să le vândă, reconstituindu-se astfel un manuscris oglindind atașamentul creatorului față de o ființă îndrăgită. Și aici întâlnim subiectul despărțirii, al neîmplinirii în dragoste, cu toate tribulațiile sale. Analiza psihologică expandează natural, temeinic, surprinzând elementul semnificativ. Pierderea iubitei și apoi regăsirea ei, ipostaza în care a redescoperit-o, nasc seisme sufletești nedomolite nici după divorțul de femeia cu care eroul se căsătorise în răstimp. Încât, iarăși singur și neajutorat, navigând în derivă, recurge la metoda clasică a insului slab, incapabil să înfrunte pieptiș asperitățile existenței. Băutura îi devine astfel aliat și confident, inducându-i o falsă fericire plătită însă cu prețul aservirii complete și definitive.
Și în povestirea Visul depistăm același binom bărbat – femeie. Aceeași ispită imperioasă a solitudinii, a retragerii din cetate și din anturaj. A sihăstriei zidită pe uitare și asceză. A evadării din calea a tot ce poate întina calitatea vieții dedicată exclusiv artei. Până dincolo de limite, până la sacrificiul suprem. Neputând iubi decât platonic, în plan imaginar, ”visele se leagă între ele alcătuind întregul”. Trăia în și prin mijlocirea lor, construindu-și propriul habitat presărat cu efigiile himerei. Pendularea între oniric și luciditate iscă noi dileme, cărora nu le află răspuns. În schimb, extrage din ele copia supraviețuirii – pâlpâitul acela rar, anemic, cu iz de fantasmă.
Două caractere opuse se expun în proza intitulată Tabloul. Unul trist, pesimist, marcat de dubii și deșertăciune. Celălalt vesel, cu râs sănătos, vital în gesturile și atitudinile sale. În ei, recunoaștem diferența dintre artiști, mai bine zis dintre literat și pictor, dar și analogiile consfințite sub auspiciile muzei. (Din păcate, o pereche de pagini albe – consecința unei erori de tipar – retează firul epic, împiedicând astfel lectura integrală a textului).
În Seara nebuniei, o invitație la o degustare de vin dă posibilitatea protagoniștilor să-și lepede inhibițiile, redescoperindu-se atuuri și virtuți latente. Ca liant al osmozelor afective, licoarea lui Bachus și-a reconfirmat menirea, înlesnind apropieri (și abordări) altminteri cu neputință de atins. Neobișnuite, frapante, ele sunt adiacente unui soi de ”sminteală” izbăvitoare, ca un ritual cu valențe taumaturgice. Și totuși, și aici întâlnim aceeași cenzură fatală a lucidității, care nu poate fi ”spartă” nici măcar de inefabila ”simbioză dintre fizic și spirit”.
Narațiunea de final, Oarba cunoaștere, proiectează idealismul funciar al eroului în zona aspirației perpetue. El nu acceptă orice fel de parteneră. ”Nu, fiindcă el căuta acea femeie cu un farmec aparte care să i se releve doar lui (…)”. Fără compromisuri, fără jumătăți de măsură. Opțiunea sa e categorică,sens în care pândește momentul, clipa când năzuința lui fierbinte va prinde cheag. În așteptarea ei, e în stare să îndure orice și oricât, căci numai o asemenea comuniune are rost salvator, redându-i energia și ghesul de-a trăi. Dar, mai ales, de a crea – gând tutelar cu priză în străfunduri.
În cvasitotalitatea povestirilor apare, ca o marotă, tema eșecului în iubire. După un start acceptabil, chiar promițător, intervine blocajul. Se lasă cortina. Ceva barează consumarea deplină a relației, iar acest ”ceva” include un cocteil de hipersensibilitate, defetism congenital și accente mizantropice. În tot ce concepe, Mihai Moldovan se afișează ca un visător nevindecabil. Un contemplativ cu reminiscențe romantice aspirând la puritate și armonie. Vaporos și retractil, cu emotivități crescute și nerv zămislitor, pare un pribegit într-o lume dură și prea iute mișcătoare. ”ACEA PRIMĂVARĂ TIMPURIE”, este un volum în care forța detaliului (recte notația de amănunt) aglutinează benefic cu inserția în psihologic, rezultând finalmente o ”dispensă” acordată omului captiv între tribulațiile sentimentale, datoria civică și povara conștiinței artistice.
______________________________________________
x) Mihai Moldovan – Acea primăvară timpurie –
Editura Tipo-Art, Oravița, 2012