Jurnalist cu fler recunoscut și priză organică la social, Dumitru Oprișor a scos recent o carte : ”DE PE FRONT MAI VIN VEȘTI TRISTE”, Editura Brumar, 2011, Timișoara. Volumul conține 24 de lucrări. Mai precis, 24 de reportaje depășind limitele clasice ale genului și expandând în zona superioară și interesantă a povestirii.
”Eroul” tomului de față este Războiul, cu toate conotațiile sale negative. Umbra sa e aidoma unui pled uriaș și sufocant, așternându-se asupra întregii cărți, ca o ceață a morții programate. Totul se subordonează acestui zeu crud și absurd – veritabil moloh ce nimicește și devorează fără preget și noimă. Adiacent lui, apar și oamenii, recte personajele. Fiecare cu istorisirea sa, cu drama și tragismul său. Ei sunt veteranii și supraviețuitorii celei de-a doua conflagrații mondiale – ultimii ”mohicani” ai dezastrului planetar cu iz de apocalipsă.
”DE PE FRONT MAI VIN VEȘTI TRISTE” nu se rezumă doar la rememorarea unor fapte de arme ale trecutului, oricât ar fi ele de spectaculoase, ci, mai presus, proiectează conturul existențial al ființei dincolo de percepția noastră imediată. Narațiunea mișcă supapa emoției dezvelindu-i plastic resorturile intime, latura sensibilă și teribil de marcantă a descărcării sufletești convertite în confesiune. Și pe care autorul o captează cu meșteșug, împodobind-o apoi cu aura expresiei elevate și sugestive. Răbdare și tact – două însușiri particulare, printre altele, ale prozatorului Dumitru Oprișor. Ele îi permit libertăți de explorare și de relaționare adecvate în contextul întreprinderilor sale creative.
Douăzeci și patru de reportaje-povestiri oglindind tot atâtea destine, pe care pana iscusită a autorului le-a redat memoriei colective. 24 de ipostaze în care omul-victimă și semenul-călău interferează în același spațiu al nebuniei generale declanșate de război. Și poate că atunci când tinerii de astăzi vor citi această carte, vor afla și ei că, odată, au trăit (și mai viețuiesc încă) niște compatrioți care au făcut ceva pentru țara asta : au luptat și au murit în numele ei.
Nu e de mirare că Dumitru Oprișor a conceput o astfel de lucrare, întrucât e imposibilă disocierea scriitorului de om. Săritor la nevoie, gata să întindă oricui o mână de ajutor, el simte instinctiv și pariază pe mize importante. Natura sa participativă transpare pregnant din orice pagină. Subiectul l-a acaparat și incitat, reușind, prin implicare deplină, o nouă izbândă editorială mustind de adevăr și rosturi adânci.
Demersul său epic-recuperator – act încărcat cu responsabilitate, altruism creator și, desigur, de infinit respect pentru suferința și jertfa înaintașilor – nu poate fi decât salutar. El se înscrie în seria acelor restituiri deschizătoare de noi perspective asupra gestului asumat și prin care individul se ia la ”trântă” cu Istoria. Că a biruit sau nu, are mai puțină relevanță ; esențială este contribuția, împărtășirea unui crez animator. Bun psiholog, Dumitru Oprișor sondează cotloanele ființei, izbutind, cu măsură și finețe, extragerea acelui filon afectiv axat pe mărturia credibilă a unor oameni însuflețiți odinioară de un scop înălțător și care și-au servit necondiționat și integral patria.
_________________________________________________
z) Dumitru Oprișor – De pe front mai vin vești triste –
Editura Brumar, 2011, Timișoara