Ca specie literară satirică, pamfletul este o modalitate de protest (social, politic ș.a.). El nu e un agent determinant într-o polemică beletristică ori științifică, dar o poate urni răscolind-o prin rolu-i ”energizant”, detonator. Accentele sale pot merge de la mustrarea blândă, circumstanțială, la filipica violentă, constantă, centrată pe invectiva demolatoare ca superlativ al atitudinii contestatare sau de inadecvare la norme și principii socotite ca fiind indigeste ori eronate.
De regulă pamfletul e supus acțiunii dizolvante a timpului, însă perisabilitatea sa atârnă în chip decisiv de iscusința celui ce l-a zămislit. Dacă l-a ”strunjit” abil, încărcându-l cu sporii semnificativului existențial, șansa lui de a învinge bariera temporală crește substanțial. Dincolo de argumentele teoretice puse la bătaie, supraviețuirea sa mai depinde și de priceperea/arta de a-l îmbrăca în brocartul cuvintelor alese, de a-l împacheta cu balsamul conservant al vocabularului greblat asiduu în căutarea celor mai expresive formulări menite a proiecta autentica trăire și simțire a autorului.
Spre exemplificare, în anul 2008, la Editura bucureșteană Roza Vânturilor, a apărut un volum semnat de Paul Everac și intitulat ” 50 DE PAMFLETE ”. În ele, maestrul ne oferă un florilegiu al diatribei axate pe complexa și ciudata problematică a tranziției indigene. La o primă evaluare, sare în ochi un element esențial : plasticitatea lexicală. Belșugul semantic și voiciunea frazării, mixarea rostirii arhaice cu termenii moderni, ”trilul” sinonimelor – toate acestea dau scriiturii o savoare aparte, recomandând un fin și profund degustător al limbii române.
Cunoscut îndeobște ca dramaturg (unde are o operă impresionantă), maestrul Everac se produce de data asta în pamflet. Prea târșâit prin relele lumești și amăgit de plinul inconsistenței, el își strigă, azi, durerea. Mâhnirea și neputința. Decepția și îngrijorarea. Pe scurt – furia.
La început a fost, probabil, doar o șoaptă de nemulțumire, de cârtire pasageră. Apoi, treptat, s-a întrupat un murmur, o apostrofare benignă. Pe urmă, încet, s-au ivit vociferări și acuze, care, finalmente, au basculat în imprecații pe timbru de tunet. Un timbru amplu, deznădăjduit, al compatriotului ce-și vede țara și neamul tot estompându-se, ca o himeră.
Subsumată disperării și umilinței, cartea de față dă cep torentului suferinței îndelung reprimate și țâșnită acuma într-un tragic și copleșitor jet al descărcării sufletești. Al eliberării eului bulversat de interminabilul coșmar indus de tot ceea ce se petrece nagativ în România postdecembristă. Căci, pretutindeni, aceeași imagine : destrămare, hoții, cârdășii transpartinice, șomaj, pauperizare, nesiguranță, lipsa perspectivei și absența oricărei nădejdi întru normalitate și evoluție așteptată.
Pornind de la pamfletul realist-critic și trecând la cel de cuprins parabolic, autorul glisează gradual spre filipică – consecința ultimă a indignării și revoltei sale explozive vizavi de ciuma panamalelor și a matrapazlâcurilor din juru-i. Sens în care pamfletul încheietor al opului (”Ne-ați vândut, porcilor!”) este emblematic prin virulența atacului la adresa suprastructurii incompetentă, dezinteresată de matcă și (pare-se) iremediabil coruptă.
Tuturor acestor adevăruri întristătoare, dramaturgul, moralistul, prozatorul, poetul, publicistul și cetățeanul Paul Everac le opune stilul/maniera sa de dezavuare și de protest. Fără menajamente sau sfiiciuni. Fără ură gratuită, dar cu tenacitatea justițiarului ultragiat. Spune lucrurilor pe nume, netemător. Operează ca laserul, extirpând de pe trupul națiunii chisturi și tumori, țesut necrozat și staze purulente. Triază nemilos și amputează tare cronice sau acute. Diagnoza e corectă, vizând nucleul, miezul morbid, patologic, al maladiei. Incizează ferm, profund, cu directețe precisă, în râvna necurmată de-a incinera fărădelegea la focul verbului său terapeutic. De a semnala, de a atrage atenția, luare-aminte asupra unor situații reprobabile, a malversațiunilor și a pidosniciilor ce ne astupă insidios și sistematic. Și, cu certitudine, de a prefigura un univers mai așezat și mai omenos, în care individul să nu aibă ca țel absolut goana obsedantă după ranguri și arginți ca singurele valori ce-i pot împlini dăinuirea.
În ”50 DE PAMFLETE” multiplele ipostaze creatoare ale autorului interferează la nivel superior, rezultând o înfăptuire de referință a genului. Și în publicistică, pentru a nu mai aminti de teatru, maestrul Everac rămâne același neîntrecut artizan al textului și magician al vocabulelor dense, sonore, penetrante. Într-o lume atât de cinică și versatilă, despuiată de minime paradigme axiologice și tributară excesiv spiritului mimetic, a fi, cu precădere, tu însuți, înseamnă, înainte de orice, a te respecta. Cum, fără dragoste nu poate exista nimic, nici fără respect și demnitate viața nu e posibilă. Acesta este în fond înțelesul pe care, de la înălțimea și experiența senectuții, îl transmite – în ”50 DE PAMFLETE” – maestrul Paul Everac. Orgoliul național, mândria, sentimentul apartenenței, noblețea obârșiei – toate definesc însușiri etnopsihologice la care venerabilul cărturar s-a raportat dintotdeauna cu luciditate și curaj, ca o reală conștiință a timpului său.
Meandrele istoriei, fluiditatea și arbitrarul ei, (o)presiunea ei teribilă prin repetabilitate belicos-punitivă și experiment eșuat, își găsesc în pamfletarul-dramaturg un cronicar și un critic adecvat. Sagace și polemic, domnia-sa resetează pamfletul în formă și conținut, sporindu-i valența literară și funcția mărturisitoare în analele memoriei.
_____________________________________________________
x) Paul Everac – 50 de pamflete –
Editura Roza Vânturilor, București, 2008