Neîndoielnic că scrisul procură mari satisfacții celui/celor ce-l practică. Tocmai de aceea și deține un loc distinct în largul și fascinantul creuzet al preocupărilor elevate. El nu reprezintă doar o manifestare aparte a spiritului uman, ci, mai mult, e chiar expresia elitară a sa. Inteligența, talentul, cultura, imaginația, forța empatică, fantezia, agerimea psihologică – iată câteva din însușirile cardinale ale scriitorului. La care adăugăm intuiția, știința introspecției, dimensiunea metafizică, elanul prospector, puterea anticipației, demersul critic ș.a.m.d. Un cumul de calități potențând necurmat arta prozastică și conferindu-i statutul special cimentat în răstimp.
Dar scrisul, cu toate atributele sale singulare, nu reflectă decât o latură din vastul tablou al îndeletnicirilor omenești. Mai redusă cantitativ, e drept, însă infinit mai impozantă ca valoare imanentă. Ceea ce este, desigur, un adevăr pe care, instinctiv, majoritatea condeierilor îl fetișizează, contrapunându-l tuturor activităților ce nu fac obiectul interesului lor. Cu alte cuvinte, acordându-i prioritate în raport cu celelalte ocupații catalogate ca (relativ) inferioare. De aici și o anumită atitudine de superioritate alimentată constant din fagurii orgoliului zgândărit de impulsurile recurente ale propriei afirmări. Cu cât mai mult și mai profund, cu atât mai bine, fiindcă nici literatura nu se situează în afara spațiului concurențial trasat de Homo sapiens încă de la apariția sa.
Precum vedem, totul se subsumează ideii de competiție, de întrecere acerbă în adjudecarea trofeului. Care trofeu, de multe ori, nici nu necesită așa efort, întrucât răsfrânge mai degrabă unda mândriei vane decât mulțumirea unei recompense sincere și echitabile. Motiv pentru care e mai nimerit să fi circumspect, păstrându-ți nealterat discernământul în evaluarea corectă a lucrurilor. Fără entuziasme lăbărțate, adeziuni intempestive sau efuziuni răscoapte. Fără ispite și stridențe, coterii și intrigi de culise. Fii, în primul rând, tu însuți, căci harul – atât cât este – nu ți l-a dat nimeni! Te-ai născut cu el și tot cu el vei intra, la soroc, în pământul care te-a zămislit odinioară.
Cea mai nocivă trăsătură a unui scriitor este trufia, deoarece strâmbă caracterul, inducând falsa percepție a unicității și plenipotenței. A pretinsului avantaj cultural și moral, nemaivorbind de talent, care e proiectat ca un dar neasemuit, cu adresă precisă. Excese au fost dintotdeauna și vor mai fi. Dar tu, stăpân peste o împărăție de vocabule, nu ești obligat să pici în capcana lor. Păstorește-ți luminos ”regatul literelor” și alege-ți ca ”sfetnici” bunul-simț și dreapta cumpănă. Acel echilibru calm și senin care îți îngăduie să privești detașat evenimentele și să le judeci conform înțelegerii și sensibilității tale. Nu cu ură și părtinire, parti-pris-uri sau asocieri nepotrivite. Nu cu aranjamente oculte, alianțe dubioase ori campanii demolatoare. Pe scurt – fără implicări în rivalități presupunând cedări principiale sau agresivități gratuite. Tot ce contează se reduce la misiunea de bază a scrisului. Aceea de a facilita comunicarea și de a promova bunele raporturi dintre semeni.
Nu există autori care să nu aibă conștiința valorii de sine. Și e firesc să fie astfel, din moment ce poate crea, din ”nimic”, o lume. Un univers întreg, punând în mișcare noian de personaje și croind destine, aidoma taumaturgului. Această abilitate fabuloasă, de a zidi structuri paralele, normal că induce, la nivelul artistului, un sentiment aparte, de făurar atipic și omnipotent. De entitate cu robusteți magice, în stare să înalțe și să dărâme orice, la simpla ei voință.
Însă, pe lângă amintita senzație de plenitudine, mai trebuie să fie ceva. Realitatea că, în pofida atâtor prerogative constructive, până și scriitorul are limitele sale. El reprezintă mult, incontestabil, dar nu totul. Este o emblemă, de acord, însă nu etalonul suprem. De aceea, în privința propriei evaluări, nu strică un plus de bună-cuviință. (Nu spun ”modestie”, întrucât ea e incompatibilă cu psihologia creatorului. El vrea să atingă culmea, zborul spre stele, nemărginitul… Râvnește eliberarea, absolutul – caz în care, având asemenea idealuri, mai poate fi vorba de modestie?)
Așadar, smerenia excesivă contravine naturii autorului, căci i-ar bara ascensiunea, condamnându-l la stagnare și mediocritate. Dar, de aici și până la a-și etala ostentativ trufia acaparantă, considerându-se centrul galaxiei, e cale lungă. Dacă mândria irigă (și întreține) stima de sine, trufia o ruinează. Ea otrăvește caracterul și, precum bine cunoaștem, de la el pornesc toate.
Adevărul este că un om nu e mare prin statură sau avere, ci prin noblețea însușirilor sufletești. Supraestimarea propriei individualități, simultan cu minimalizarea celuilalt, denotă, în esență, micimea firii strivită în teascul vanității sterpe. Al aroganței nejustificate, dar pervertind întruna senzorii conștiinței. Fapt ce nu poate avea decât un impact negativ asupra artistului, care, totuși, dincolo de aspectele sordide ale existenței, preferă și latura stenică a ei. Iar ea ființează constant, căci după noapte vine zi, și după nori apare soarele. La urma urmei, totu-i relativ pe lumea asta sobră și glumeață deopotrivă. Inclusiv viața, nu-i așa?
Cred că seriozitatea exagerată e la fel de neavenită ca și superficialitatea organică. Ambele nesocotesc conformația reală a creatorului, care nu e reper imaculat, dar nici simbol al răului. El este, în definitiv, o făptură cu plusuri și minusuri, suișuri și coborâșuri pe amplul și mereu imprevizibilul tobogan al dăinuirii. Și, aspect esențial, caută neîncetat să-și corijeze defectele.