-scheci-
(Un cabinet medical auster. Postat la biroul învechit, omul în halat alb își maschează cu palma căscatul, după care butonează rapid telefonul mobil cuplat la internet.)
PACIENTUL (intrând în încăpere): Vă salut, domnule doctor!
MEDICUL (ridicând privirea spre el): Mda… Care-i problema?
PACIENTUL (timid): Știți… mă supără o parte a obrazului. Mai precis – cea stângă.
MEDICUL: Adică?
PACIENTUL: Îmi amorțește… așa… din senin. Și n-o mai simt.
MEDICUL: De când?
PACIENTUL: De vreo trei săptămâni.
MEDICUL: Aha! Carevasăzică, vă face necazuri! (Părăsește scaunul și, apropiindu-se de bolnav, îl trântește la podea cu un pumn năprasnic aplicat în pomete.) Acuma, simțiți?
PACIENTUL (năucit de lovitură): Au, maica-mea!… Până-n măduvă!
MEDICUL: Perfect! Înseamnă că terapia dă rezultate.
PACIENTUL (adunându-se cu greu de jos): Da’ ce… Doamne iartă-mă!? Ce metodă e asta?!…
MEDICUL: Una avangardistă. Altfel spus, ruptă din corsetul procedurilor standard demonetizate în răstimp. E o componentă de bază a reformei sanitare pentru care eu, cel puțin, militez din răsputeri.
PACIENTUL (ținându-se de zid): Nici cu auzul nu stau prea bine. Mă deranjează și el.
MEDICUL (măsurându-l pieziș): Gata, s-a rezolvat și asta! (Ia o țeavă de la caloriferul dezafectat, introduce un capăt în urechea suferindului și aspiră cu întreaga energie.) Așa, anafura ei de surzenie! Auziți cum sar dopurile?
PACIENTUL (gemând): Mai ușor, că-mi smulgeți și timpanul…!
MEDICUL: Abia acuma îmi spuneți? Cred că l-am supt deja.
PACIENTUL (stupefiat) Cuuumm?!… M-ați lăsat fără timpan?!…
MEDICUL: Nu vă îngrijorați. N-are rost să vă faceți sânge rău pentru o bagatelă.
PACIENTUL (alb ca varul): Urechea mea… fibra mea… o bagatelă?!…
MEDICUL (ritos): Aflați că, de la o anumită vârstă, unele piese anatomice ne prisosesc. Mai mult ne încurcă decât ne folosesc. Context în care, zău, nu pricep de ce ne cramponăm atâta de ele? Mai ales când există și dubluri. Apropo: de ce credeți că posedăm multe organe perechi? Tocmai pentru a se suplini unele pe altele. Dacă te betegești la un ochi, de pildă, nu-ți rămâne celălalt? Așa e și cu urechea. La fel – cu plămânii. N-ai doi? Cu rinichii – așijderea. Vedeți, natura a lucrat minunat înzestrând ființa umană cu mecanisme subtile de luptă și supraviețuire. Înțelegeți?
PACIENTUL: Păi…
MEDICUL (intempestiv): Totul pleacă de la corelația optimă dintre subiect și obiect. Mai precis, de la armonizarea ei. Fiindcă – să recunoaștem – una e să-i trepanezi cu ranga țeasta aproapelui, iar alta e să-i tasezi oasele în scop pur științific. Diferența e colosală și ea ține nu doar de etica profesională, ci și de vibrația inimii conectată la pulsul mirabilei rațiuni. (După o pauză.) Însă, cu certitudine, dumneata mai ai o suferință. O citesc pe fizionomie și, ca probă că nu mă înșel, îți demonstrez rapid. (Înșfacă bolnavul și-l culcă pe burtă, apoi sare cu tălpile pe el și-l frământă strașnic, de la noadă la ceafă, și invers.) Om te fac! Auzi cum trosnesc coastele? Ăsta-i indiciul că spinarea se pretează bine la netezit și că vom spune adio lombosciaticii!
PACIENTUL (îngrozit): Au, viața mea!… Oprește-te!… Doctore… mă omori…!
MEDICUL (gâfâind): Tăcere! Nu mă brusca! Acuma scot putregaiul din tine!
PACIENTUL (cu ultimele puteri): Încetează!… N-am nimic cu spatele… Încetează…!
MEDICUL (curmându-și o clipă țopăiala): Cum n-ai?! Da’ ce te jenează?
PACIENTUL: Am tensiune mare… Hipertensiune… Și diabet…
MEDICUL (surescitat): Nu-ți fă griji. Tehnica mea e bună la toate. Te scapă și de necuratul și de tac-su! Deocamdată, însă, ajunge. (Îl înhață de guler și de turul pantalonilor și, punându-l pe picioare, îl reazămă de perete. Apoi, din ungherul opus al cabinetului, ia o pompă de gresat și se apropie de bolnav.)
PACIENTUL (pălind și mai abitir): Ce… ce vreți să faceți?!
MEDICUL (hlizindu-se la el): N-ai zis că ai hipertensiune?
PACIENTUL: Ba da. Sunt sub tratament….
MEDICUL: Aiurea! Adevărata terapie ți-o aplic eu. Aici și acuma!
PACIENTUL: Adică?!…
MEDICUL: Te deschid și-ți iau sânge. Nu mult, cam un chil. Să vezi cum te întremezi, apoi n-o să mai ai nici pe dracu’!
PACIENTUL (simțind că leșină): Nu!… Nu!!… E inutilă… irelevantă…
MEDICUL: Ce?
PACIENTUL: Recoltarea, proba de sânge… Am mâncat deja: dulciuri, grăsimi… Am băut și cafea neag…
MEDICUL (întrerupându-l): Hopa, te-am prins cu fofârlica! Cum ai haplit la glucide, dacă ai boala zahărului?!
PACIENTUL: Pe cuvânt că am! Jur pe ce vreți!
MEDICUL: Dormi mult?
PACIENTUL: Pe unde apuc.
MEDICUL: Urinezi des?
PACIENTUL: Da.
MEDICUL: Și noaptea?
PACIENTUL: Mai ales. Și de două, trei ori.
MEDICUL: Și gura… cum e?
PACIENTUL: Nu înțeleg…
MEDICUL: E uscată?
PACIENTUL: O, da! Mi-e sete încontinuu și simt nevoia să beau multe lichide.
MEDICUL: Hm… După simptome, se pare că ai dificultăți cu tărtăcuța.
PACIENTUL: Cu ce?!
MEDICUL: Cu cerebelu’, cu ”dovleacul”.
PACIENTUL (inspirând adânc): Exclus! N-am avut niciodată probleme neurologice.
MEDICUL (fixându-l ciudat): Ei, nu! În opinia mea, ești un caz complex și straniu. Un exemplu sugestiv de rezistență la terapii clasice, dar cu atât mai necesar la testarea manevrelor neconvenționale de remontare a individului. Iar asta ține de buna funcționare a nervilor, nu crezi?
PACIENTUL: Păi… nu neg…
MEDICUL: Nici n-ai cum. Organismul e condus de cap, nu?
PACIENTUL: Firește.
MEDICUL: Și cine dirijează sistemul nervos, nu căpățâna?
PACIENTUL: De bună seamă.
MEDICUL: Situație în care, omule, ai nevoie urgent de un leac revoluționar. Ceva ce încă nu s-a mai experimentat până astăzi, exceptând niscaiva tatonări – zice-se neconcludente – pe antropoide. Dar cum maimuțele sunt rudele noastre cele mai apropiate, genetic vorbind, putem încerca remediul și pe oameni. (Pauză.) Iar aici îți revine un rol excepțional. Chiar de pionierat.
PACIENTUL (încordat): În ce sens?
MEDICUL: Ai șansa rarisimă de a intra în istoria științelor medicale. Și reține: nu oricine se bucură de favoarea asta! E un imens privilegiu acordat ființelor superioare și predestinate jertfei în numele progresului obștesc. Ce zici, ești de acord?
PACIENTUL (cu jumătate de glas): Și în ce constă experimentul?
MEDICUL (pocnindu-și palmele): Excelentă întrebare! El derivă dintr-un proiect de-al meu intitulat ”Cu neuronii la vedere”. Desigur, vrei amănunte în plus, nu?
PACIENTUL: Normal.
MEDICUL (însuflețit): În regulă. O atitudine de apreciat, întrucât ea constituie premisa reușitei. Așadar, în esență, iată despre ce e vorba. (Își reocupă locul la birou, scoate din sertar un vraf de coli și începe să le răsfoiască. Citește așa o vreme, absorbit total, până când ridică privirea și observă că pacientul dispăruse în răstimp. Intrigat, vociferează la pereți.) Na, la naiba, s-a dus și ăsta! Ciudat! E al optulea bolnav care procedează identic! Atâta rezistență la sistemele novatoare de tratament – greu de înțeles! Pfui, să mai ai încredere în semeni! Vin la tine, se smiorcăie, se gudură, iar când să le aplici terapia – adio!, te lasă cu buza umflată. Ce specimene, dom’le! Ce deziluzii!